Hani, fata din Suceava care a cântat „Deşteaptă-te române” la Roland Garros

Se numeşte Hanelore Teodora Saladin şi este o româncă, o suceveancă căreia cei peste 15 ani trăiţi în străinătate n-au reuşit să-i schimbe inima în care şi-au făcut loc, pe viaţă, dragostea de ţară, de locul în care s-a născut, de ceea ce numim, cu drag, „acasă”.

Hani, cum îi spun prietenii, nu face paradă de dragostea asta, n-o trâmbiţează fariseic, nu face demonstraţii cu ea. Pur şi simplu această dragoste există, curată şi modestă, înscrisă iremediabil în ADN-ul ei şi dacă-i stai o vreme aproape, simţi cum ţi-o transmite natural şi credibil.

Dragostea pentru „acasă” a rămas intactă şi luminoasă chiar dacă anii trăiţi în străinătate i-au adus lui Hanelore, fata născută în Areniul Sucevei, perioade de bucurie supremă, călătorii în multe colţuri ale lumii, prietenia unor oameni de toate culorile pielii, dragostea unui bărbat, o familie, un trai prosper, fericire.

Dar şi perioade cumplite în care a luptat pentru viaţă.

În briza Pacificului

Lui Hanelore, care anul acesta a împlinit 41 de ani, i-au plăcut cifrele. Aşa că acasă a absolvit cursurile Colegiului Economic Dimitrie Cantemir din Suceava, apoi, la Bucureşti, pe cele ale Academiei de Ştiinţe Economice, şi ca tot tânărul economist care se respectă, a făcut un Master Business Administration (MBA).

A câştigat apoi o bursă internaţională şi timp de un semestru, în 2003-2004, a studiat în aceeaşi notă profesională, în Finlanda. S-a întors la Suceava de dragul mamei, care are acum o pensiune în zona Cacica, dar pe care o voia acasă, şi a lucrat pentru puţin timp la Vama Siret. Spune că nu i-a plăcut, aşa că într-o zi a anunţat că pleacă în capitală. În Bucureşti şi-a luat apartament cu chirie chiar pe Calea Victoriei, hotărâtă să se descurce pe cont propriu. A schimbat mai multe locuri de muncă, renunţând repede la cele unde era plătită necorespunzător şi unde nu simţea disciplină şi profesionalism. S-a înconjurat în această perioadă de prieteni şi, atât cât şi-a permis între două câştiguri lunare, s-a distrat şi s-a bucurat de tinereţe. Tot atunci l-a cunoscut şi pe Fabrice, un francez, proiectant de utilaje de rafinărie, care lucra la reprezentanţa firmei lui din România.

Într-o zi, Hani a avut impresia că muncea doar pentru plata chiriei şi a facturilor şi, pentru că niciodată n-a acceptat banalul, a hotărât să emigreze în America. Locul ales a fost Orlando, Florida, un oraş tânăr şi plin de viaţă, cu deschidere la oceanul Atlantic, considerat a fi capitala mondială a divertismentului pentru familii, oraşul în care se află Disneyland Park, în apropiere sediul NASA, oraşul cu o mulţime de alte parcuri tematice şi hoteluri care mai de care mai grozave. Un oraş care i s-a potrivit „mănuşă”. Acolo a lucrat în serviciul de aprovizionare al celebrul lanţ hotelier Marriott, într-o zonă turistică high class, cu oameni mulţi şi evenimente speciale aducătoare de noi prietenii.

„Mi-a plăcut foarte mult în Florida. M-am simţit în elementul meu, m-am distrat, am muncit şi am fost apreciată de şefi. Eu n-am plecat, de altfel, în străinătate cu obsesia să fac bani ca să-i trimit acasă, să fac case până la cer în care să nu locuiesc niciodată. Am plecat să cunosc şi altă lume decât cea în care trăisem. Am plecat în America să văd cu ochii mei dacă e aşa cum vezi în filme. Să văd dacă este ca în serialul «Beverly Hills»! Şi să ştiţi că în multe locuri este chiar aşa cum se vede în filme” m-a asigurat Hanelore.

Ar mai fi stat ea să muncească şi să trăiască în briza oceanului Atlantic, dar Fabrice, cu care legase deja o relaţie, i-a trimis, la finalul contractului ei de un an, bilete pentru Bucureşti, via Paris. Cu jumătate de inimă, Hani s-a urcat în avion. De la Paris a urcat şi Fabrice, iar în cursa spre Bucureşti el a cerut-o de soţie.

„A fost o mare surpriză pentru mine. E adevărat că petrecusem un concediu împreună, cât am fost în State, că ne apropiasem mai mult, dar încă nu ne cunoşteam suficient. Aşa că i-am spus: „Fabrice, nu zic nu. Hai, mai întâi să locuim împreună un an, să ne cunoaştem unul pe altul şi dacă merge bine, ne căsătorim. Şi a fost bine şi ne-am căsătorit” a rezumat suceveanca împrejurările cererii ei în căsătorie undeva pe cerul Europei.

Hanelore s-a căsătorit cu Fabrice Saladin în anul 2007. Au făcut cununia civilă în Bucureşti, cea religioasă la Sanctuarul Marian de la Cacica (pentru că amândoi sunt creştini catolici), şi petrecerea la Suceviţa. Au venit la nuntă neamurile şi prietenii din România, dar şi neamuri şi prieteni din Franţa şi din Statele Unite, cei de peste ocean fiind cam surescitaţi de vizita în „ţara lui Dracula”. Hani povesteşte că le-au trecut musafirilor toate reţinerile când au văzut apoi frumuseţile acestei ţări în care câţiva au revenit şi după nunta ei.

Thomas şi Ilona, gemenii care au venit pe lume unul cu nici 800 g, celălalt, cu puţin peste un kilogram

Hani Saladin, o excelentă vorbitoare de limbă engleză, s-a angajat, după căsătorie, la firma în care soţul ei deţine şi acum un post de conducere. Cu munca, a tot plecat apoi prin lume. Un an în China, destinaţie pentru care a învăţat şi limba chineză, alte luni bune înapoi în America, în Houston, apoi trei ani în Rusia, în Sankt Petersburg. Concediile şi le-a petrecut cu soţul ei în multe locuri minunate din lume, exotice şi consacrate ca destinaţii turistice, a muncit şi a trăit intens, bucurându-se, aşa cum ştie ea, din toată inima, de viaţă, de noua familie şi de prietenii buni pe care îi are. Ea spune că, exceptând Australia, a vizitat sau a muncit în ţări de pe toate continentele lumii, a făcut cunoştinţă cu culturi, concepţii de viaţă şi valori diferite de ale ei, oameni binevoitori sau reci, cu care a învăţat să comunice şi cu care chiar s-a împrietenit.

În anul 2013, când era în Rusia, a rămas însărcinată. Prezenta o sarcină specială, urmând să aibă gemeni dizigoţi, adică non-identici, băiat şi fată. Era fericită şi nu bănuia încă prin ce perioade infernale va trece. S-a întors în Franţa singură, într-un apartament pe care şi l-a amenajat tot ea, pentru că Fabrice a fost nevoit să rămână încă un timp în străinătate. N-avea prieteni, nu cunoştea încă pe nimeni, nu avea medic care să-i monitorizeze sarcina, şi o vreme a primit consultaţii doar în ambulatoriul unui spital. Greu, la recomandarea unei cunoştinţe, a găsit şi medic, dar odată cu începerea testelor a aflat că unul dintre gemeni, băieţelul, nu creştea, în timp ce fetiţa, mai puternică, „păpa” cam tot.

A dus sarcina până la 6 luni doar. Prematur veniţi pe lume, Thomas Joseph cântărea 740 de grame, iar Ilona Marie 1,1 kg. Au urmat luni infernale, într-o cursă nebună pentru supravieţuirea băieţelului, într-o luptă crâncenă pentru fiecare gram în plus pentru ambii copii. Au fost 6 luni epuizante, disperate, petrecute de Hani în spital cu gemenii care aveau când plusuri, când căderi. Pentru că şi medicii francezi dau rateuri grosolane, aceştia n-au descoperit la timp că laptele mamei le făcea de fapt rău copiilor prematuri, care nu aveau încă dezvoltate toate componentele sistemului digestiv. Din cauza unui stafilococ, copiii au făcut infecţii interne şi temperaturi foarte mari. Din nou, Ilona s-a dovedit mai puternică, în timp ce Thomas a luptat din greu pentru viaţa lui.

„După 6 luni în spital, a urmat încă un an cu gemenii în regim de spitalizare la domiciliu. Alte nevoi, alte bătălii, alte momente grele. Somnul era un lux pentru mine şi aşa a rămas până în ziua de azi. Şi acum am momente când sunt neliniştită, când simt că parcă am ceva de făcut urgent, că ceva se aude şi trebuie să intervin. Cum am rezistat? Uite, aşa bine. Cumva rezişti, Dumnezeu îţi dă putere să faci în fiecare zi ceea ce ai de făcut. Şi m-am rugat mult, foarte mult m-am rugat, mai ales în lunile petrecute în spital. Curajoasă? Nu cred. Pur şi simplu le-am luat pe toate aşa cum au venit, zi după zi, fără disperare şi fără să mă gândesc vreo secundă că gemenii mei, că Thomas nu va supravieţui. Cu Thomas însă nu terminasem. La doi ani, când cântărea în sfârşit 8 kg, a trebuit să fie operat într-o zonă sensibilă, puternic vascularizată, operaţie ce-ar fi trebuit s-o facă, dacă n-ar fi fost aşa slăbuţ, până să meargă în picioare. Exact de 7 ori a trebuit să fug la spital cu el din caza sângerărilor masive în zona cusută, până când, în sfârşit, operaţia s-a cicatrizat” a mărturisit, cu calm, mama gemenilor.

În septembrie anul acesta, Ilona şi Thomas împlinesc 6 ani şi vor merge la şcoală. Cât am stat de vorbă cu mama lor, n-au stat locului o clipă în grădina bunicii lor de la Cacica, care abia le ajunge să se desfăşoare. Dacă Ilona se mai „pisicea” din când în când în braţele mamei sale, Thomas umbla ca argintul viu. Ba urca pe trotinetă, ba alerga după apă, ba hrănea cu pufuleţi doi dulăi de două ori mai mari ca el, închişi într-un ţarc, ba o făcea pe Hani să-i strige ceva „corecţional” o dată în română, altă dată în franceză, ba o necăjea pe soră-sa aruncându-i vreo jucărie. Ilona plângea şi îl pâra pe Thomas mamei, iar când credea că n-o vede nimeni, îi mai trăgea un şut în gleznă mărunţelului ei frate. Apoi, tot pe „şestache” îl pupa şi fugea iar în braţele maică-sii.

Era frumos ceea ce vedeam pentru că sub ochii mei nu era decât victoria greu câştigată a unei mame de gemeni prematuri. (Va urma)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: