ANUL CELAN (I)

Paul Celan – Cernăuţi

Cu ani în urmă, voci autorizate dădeau asigurări că Paul Celan „revine în România”. Într-adevăr, prin seria de Opere, în trei volume, deschisă la Polirom, marele poet are şansa de a fi redescoperit. Recent, tot acolo, în pregătirea centenarului, finalizând proiectul, a apărut, în traducerea lui Andrei Corbea (semnatar şi al notelor), Meridianul şi alte proze, deja comentată elogios. Cum creaţia celaniană nu poate fi descifrată ignorând zbuciumata sa existenţă, se cuvine să stăruim asupra traiectoriei sale, împovărată, se ştie, de „vina” supravieţuirii (după deportarea părinţilor), poetul fiind chinuit de un psihic răvăşit, supus turbulenţelor epocii. Nevoia de uitare, dorită, s-a însoţit cu „tirania amintirii”, spunea Al. A. Philippide. Chiar dacă „arbitrariul conexiunilor semantice” derutează şi coagularea sensului întârzie (zic unii comentatori), tragedia limbajului, drama incomunicării sunt cele care reverberează din străfunduri. Într-adevăr, preluând titlul unui volum, adunând „versuri, glose, evocări”, îngrijit şi prefaţat de Geo Şerban (editura Realitatea evreiască, 2000), putem zice că Ochiul meu (său) rămâne să vegheze… Truda lui George State, întinsă pe vreo şase ani, el însuşi poet, încerca – prin decodare – să respecte literalitatea textului, observa Gabriel H. Decuble. După Mac şi memorie (2006, în traducerea lui Mihail Nemeş şi George State), aventura, din fericire, a continuat, confirmând însuşi spusele lui Celan, neliniştitul poet recunoscând că limba, chiar nereuşind a mărturisi grozăviile întâmplate, „a supravieţuit”.

Venit, în 1945, la Bucureşti (unde a şi rămas pentru scurtă vreme), contaminat de spiritul suprarealist al acelor ani (în cercul suprarealist s-ar fi şi format, credea – cu temei – Marin Mincu), Paul Celan a devenit rapid un „european”. El a fost, aprecia Heidegger, „cel mai talentat poet de expresie germană”. Să mai spunem că Celan, şcolit la Gimnaziul superior românesc din Cernăuţi, scriind de la 16 ani versuri în limba germană este revendicat zgomotos şi de ucraineni. În pofida „fixaţiei carpatine” (cum mărturisea într-o epistolă), producţia sa lirică, în româneşte, este sărăcuţă, cantitativ judecând. Iar influenţa românească este frecvent minimalizată în exegezele vestice. Mai mult, deşi Celan a influenţat destui poeţi români, puţini recunosc aceste influenţe şi îl evocă cu zgârcenie, constata Marius Miheţ (v. România literară, nr. 19/2020). George Guţu încercase să rectifice această opinie, demonstrând că mediul lingvistic românesc l-a influenţat, cel puţin prin „presiunea culturală a limbii” şi grupul de amici care i-au fost în preajmă. Mircea Ţuglea îl discuta argumentat, aşezându-l în contextul avangardismului românesc, acceptând posibilitatea unor influenţe reciproce. Şi Ovid S. Crohmălniceanu, cel care publicase, în Contemporanul, Tango-ul morţii (o primă versiune, în tălmăcirea lui Petre Solomon, a celebrei Todes-fuge, rescrisă apoi, devenind Engführung) detecta „imagini suprarealiste”. Mai precaut, Petre Solomon însuşi vorbea despre o stare de spirit (suprarealistă) din care s-a împărtăşit şi Celan, un poet refractar, totuşi, la înregimentări; şi a cărui orbită poetică „nu se si-tuează prea departe de cea a suprarealiştilor”, conchidea prietenul de altădată. Dacă Andrei Corbea Hoisie îl plasa, îndreptăţit, în „atlasul” central-european, Derrida împingea demonstraţia înspre deconstructivism, speculând tribulaţiile cripticului poet, fracturându-şi discursul. Poet şi traducător, Paul Celan a rămas, însă, un inadaptat, „scufundat în sine”, bântuit de o mare singurătate; un cumul de trăiri care, inevitabil, răzbat în poezia sa, vorbind lumii despre insecuritate, angoasă, stranietate, terifianţă. Obsesivele contextualizări thanatice developează o profundă nelinişte, o experienţă dramatică, o identitate traumatică, o rană nevindecată. Sau o „încordare existenţială”, deloc străină de rădăcina evreiască. Plus „vectorii bolii de nervi”, cum îşi amintea Maria Banuş.

Nume glorios, aşadar, al literaturii europene, Paul Celan e discutat abundent. Iar pentru a înţelege această operă dificilă, enigmatică pe alocuri, plonjând într-o scriitură eliptică (începând cu Sprachgitter, 1959), interesată de drama limbajului, trebuie, neapărat, să chestionăm contextul. Nu puţini sunt aceia care, interesaţi de opera lui Celan, înţeleg că ea trebuie citită în contextul unei drame existenţiale. George Steiner, de pildă, recenzând culegerea postumă Zeitgehöft recomanda ca „viaţa şi drumurile complicate ale lui Celan să fie clarificate prin documente”. Trebuie, într-adevăr, să-i cercetăm viaţa pentru a limpezi înţelegerea şi pentru a accede la poemele sale târzii. Marele poet de limbă germană, etichetat ca ermetic (deşi Celan însuşi s-a luptat cu împovărătoarea etichetă, refuzând-o) este „disecat”, supus unor analize laborioase; ceea ce nu înseamnă că dificilele sale texte ar îngădui descifrarea „trupului poetic”, în absenţa racordului la climatul lor placentar. Mai mult, un H. Meschonnic era convins că Celan, scriind în limba acelora care i-au ucis părinţii, dorea, la rându-i, să ucidă limba. Un alt mare neadevăr care, şi el, obligă ca atât de discutatul şi disputatul Celan, un maestru al întunecimii, cum s-a zis (un „Meister der Dunkelheit”), cu înnoitoarea sa lirică, semnificând „un pas înainte” în literatura Occidentului (aprecierile tot de acolo provin), un poet citadin, indiscutabil sumbru şi, ciudat, câteodată jucăuş, cu afecţiune pentru suprarealism etc., trebuie reaşezat într-un context istoric şi personal. Doar aşa ni se va dezvălui; doar publicarea ineditelor (în pofida interdicţiilor văduvei lui Celan) va îngădui să-l percepem integral. Hoinărind prin lume, va începe, la Tours, medicina, apoi, ca student, va reveni la Cernăuţi (1939); după popasul bucureştean se va refugia la Viena (1948), încercând – dureros – să reziste afirmaţiei lui Adorno, cel care decretase că, după Auschwitz, poezia ar fi imposibilă („un act barbar”). Despre relaţia cu Ingeborg Bachmann vorbeşte corespondenţa adunată în Timp al inimii, în traducerea Iuliei Dondorici (2010). În fine, se fixează la Paris, se va căsători, în 1952, cu Gisele Lestrange, artist plastic, dintr-o familie aristocrată, antisemită, potrivnică mariajului; fondul epistolar dezvăluie legătura cu Nelly Sachs, viitoarea nobelistă, şi interesul lui Heidegger, invitându-l la căsuţa sa din Todtnauberg, în regiunea Schwarzwald (Pădurea Neagră), dar rezervat după lectura poeziei Todtnauberg.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: