Cărţi închinate Centenarului Marii Uniri

Aurel I. Rogojan, „Iulian N. Vlad – Confesiuni pentru istorie”, Prefaţă: prof. univ. dr. Dinu C. Giurescu, Membru al Academiei Române, Editura Proema, Baia Mare, 2017, 818 p.

Ideea acestei „Confesiuni pentru istorie” a fost lansată – ne mărturiseşte Aurel I. Rogojan – în 2011. Ea s-a concretizat în cursul lunilor martie, aprilie, mai, iunie, iulie, septembrie, octombrie 2015. Dialogul între cei doi generali – autorul, care-a formulat întrebările şi le-a comentat, Aurel I. Rogojan şi Iulian N. Vlad, memorialistul propriu-zis – s-a desfăşurat spontan, fără un plan prealabil, în anumite zile. Gazdă le-a fost inginerul Claudiu Nicolae Rădulescu, care a înregistrat spusele cu un aparat audio-video, apoi le-a corectat; pe parcurs, li s-a alăturat şi ziaristul Cornel Nistorescu.

Documentul a fost, apoi, publicat. El rămâne spre cercetare celor interesaţi. O eventuală confruntare a textului cu informaţiile oficiale, din arhivele româneşti şi străine, rămâne o sarcină dificilă, complexă şi de durată pentru istorici – spre a stabili gradul de subiectivitate şi obiectivitate al memorialistului.

Conţinutul celor 31 de capitole ocupă cea mai mare parte a textului (p. 19 – 703), şi cronologic se referă la epoca 1944 – 1989, în ansamblul acesteia. Criteriul cronologic se respectă în cadrul fiecărui capitol. Dar faptele, oamenii, evenimentele politice analizate şi apreciate sunt prezentate la întâmplare, fără un plan. Ele pot fi grupate şi ordonate tematic de cititor sau specialist. Esenţiale şi consistente sunt „Concluziile” (p. 704 – 728), „Anexele” (acuzaţiile culese de „Brucan, acuzatorul diversionist”, scrisoarea Comitetului de Supraveghere Helsinki, poziţia generalului Iulian N. Vlad, Sentinţa Curţii Supreme de Justiţie etc. (p. 728 – 809), „Indice de nume” (p. 810 – 818).

Primul capitol cuprinde o sumă de informaţii sub titlul „Securitatea în evenimentele din decembrie 1989” (p. 45 – 72). Memorialistul relatează că „evenimentele din decembrie 1989 erau implacabile şi au fost anticipate”. Ca fiu de ţăran, deşi era „şeful suprem al Securităţii”, scrie Iulian Vlad, „Mi-ar fi fost cu neputinţă să execut ordinul de reprimare a revoltei poporului român”, fiindcă revolta era legitimă, «oamenii aveau, pe fond, dreptate». Ceauşescu ignora informaţiile Securităţii; avea servicii personale de informare, paralele, în cadrul partidului, Conferinţele Judeţene, pregătitoare ale Congresului al XIV-lea s-au opus realegerii lui Ceauşescu în fruntea partidului – dar el a ignorat aceste informaţii. Primul ministru „ascundea adevărul, pentru a nu-şi etala incompetenţa şi a contrazice propaganda oficială”.

„În epicentrul evenimentelor din decembrie 1989 s-au aflat – scrie Aurel I. Rogojan – afirmându-se, într-o manieră cu totul aparte, onestă, loială naţiunii şi devotată României – doi soldaţi de excepţie şi bravi fii ai poporului român: generalul Iulian N. Vlad şi Ştefan Guşă. Eforturile lor au fost, însă, zădărnicite, iar ei scoşi rapid din derularea evenimentelor, pe care le-au făcut posibile, dar pe care le-au condiţionat de absenţa oricărei intervenţii militare străine”.

Aurel I. Rogojan relevă că „fără câteva decizii ale generalului Vlad, cursul evenimentelor din decembrie 1989, putea lua o turnură periculoasă, pentru existenţa statului naţional unitar român, deoarece premisele unui război civil fuseseră create, iar intervenţia externă era pregătită şi acceptată”.

Ungaria, prima interesată să ofere „ajutor militar”

Dintre şefii de state ai lumii, „cei mai convinşi de existenţa premiselor războiului civil, evident pe măsura cu care ştiau că le-au pregătit ori acceptat, şi-au manifestat îngrijorarea George Bush, Francois Mitterand şi conducerea Ungariei. George Bush i-a confirmat lui Gorbaciov acceptul intervenţiei. Mitterand a şi aprobat deplasarea unor trupe franceze, de elită, la frontiera Ungariei cu România, dar şi la Ruse, în Bulgaria. Ungaria s-a afirmat ca «primul ofertant» al «ajutorului militar». În acest scop, conducătorul «Doctorilor fără frontieră (MSF)» şi «Medicilor lumii» – viitor ministru al Sănătăţii şi acţiunilor umanitare în guvernul francez, prezidat de Pierre Bérégovoy, reprezentant special al Secretariatului General al ONU pentru Kosovo între anii 1993 – 2001, se şi afla la Bucureşti, încă din seara zilei de 22 decembrie 1989, împreună cu trei lunetişti din trupele speciale ale spionajului francez” (p. 23).

Înainte de-a intra în miezul concluziilor şi a le rezuma, vom relata că memoriile prezintă o vastă galerie de personaje politice: şefi de state, prim-miniştri, diplomaţi, generali şi civili, evenimente interne şi internaţionale, înţelegeri ştiute mai mult sau mai puţin sau clandestine.

Dintre acestea, un loc important îl ocupă întâlnirile Ceauşescu – Gorbaciov. Au avut loc cinci întâlniri (16 mai 1986, 25 – 27 mai 1987, 7 – 8 iulie 1989, 4 – 6 octombrie 1989 şi 4 decembrie 1989).

Concluzia-butadă a lui Iulian N. Vlad: „Procesul lui Nicolae Ceauşescu a fost judecat la Bucureşti, în noaptea de 7 spre 8 iulie 1989; sentinţa s-a dat la Moscova, în 4 decembrie 1989, iar executarea sentinţei a avut loc la Târgovişte în 25 decembrie 1989” (p. 232).

Întâlnirea cu pricina a început ca „o cină, la care participau cei doi lideri, cu soţiile lor” şi „s-a transformat, mai apoi, într-o şedinţă de judecată”, în care „acuzele reciproce, exprimate într-un chip vehement şi de către unul, şi de către altul, nu au încetat pe tot parcursul discuţiei; Ceauşescu a respins toate acuzele cu care a venit Gorbaciov împotriva lui şi a ţării şi, într-un fel, din acuzat a devenit un acuzator, i-a spus lui Gorbaciov ceea ce cred că nu i se spusese niciodată până atunci, că a abdicat de la perceptele socialismului, că a făcut în Uniunea Sovietică experimente care duc la năruirea socialismului, că dintr-o putere mondială URSS-ul devine victima nu ştiu cărui… adică nişte lucruri foarte curajos spuse şi care, de fapt, ţineau direct de Gorbaciov, el fiind autorul (…)” încât, în final, „toată discuţia a devenit o ceartă în care s-au aruncat, din ambele părţi, acuze numeroase”; „Eram convins că nu se vor mai putea întâlni, ca să mai discute normal nişte lucruri” (p. 232 – 233).

Prelungindu-se cearta, cele două doamne s-au retras, crezând că ei se vor opri. Dimpotrivă, tonul s-a agravat.” Cearta s-a continuat până spre ziuă.

Despre implicarea clandestină şi decisivă a KGB

Cartea „Confesiuni pentru istorie” dezvăluie implicarea clandestină şi decisivă a forţelor KGB sovietice din ordinul lui Gorbaciov în RDG, Cehoslovacia, Bulgaria şi Ungaria.

Întâlnindu-se, la 1 decembrie 1989, cu Papa Ioan Paul al II-lea, în convorbirea care a durat 76 de minute, Gorbaciov i-a promis înaltului ierarh catolic că: 1) va accepta dărâmarea Zidului Berlinului şi 2) unificarea celor două Germanii – RFG şi RDG; 3) ţările catolice Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria vor căpăta după 1990 o formă de autonomie, conform înţelegerii de la Vişegrad; 4) o formă de autonomie vor căpăta şi Slovenia, şi Croaţia, care erau de religie romano-catolică – ceea ce va anticipa fărâmiţarea Iugoslaviei.

În cazul României, cu trei luni înaintea evenimentelor de la Timişoara s-a produs intrarea a circa 70.000 – 100.000 de „turişti”, bine instruiţi, care erau forţe insurgente ale KGB/ GRU, pentru puciuri spontane, revolte populare, lovituri de palat. La Timişoara s-a aflat, din vreme, un comando din 22 de persoane, în frunte cu „scriitorul” Cinghiz Abdullaev, împreună cu alţi ofiţeri KGB, care vor acţiona cu mare efect, de partea preotului reformat, naţionalist şovin şi revizionist fanatic, care şi el se dă, azi, un erou: László Tokés.

Ce „visa” Gorbaciov în planul său? Republica Moldova să se extindă până la Carpaţi; Banatul românesc să se unească cu cel sârbesc şi să intre în graniţele Iugoslaviei; Maramureşul „interior” să treacă la cel „exterior” al Ucrainei; Dobrogea să revină Bulgariei; „Desprinderea Transilvaniei, în care scop Armata de Vest a Ungariei era dislocată la graniţa cu România (p. 722).

Dar generalii Vlad şi Guşă au anulat acest „program” criminal. Au dezarmat şi Securitatea, şi armata. Au sigilat muniţia „pentru toate forţele române din subordine, inclusiv pe deţinătorii de armament individual” (p. 722).

…Cine a tras în mulţime? Cine au fost criminalii? Autorul planului de dezmembrare a României legitime, „turiştii” lui şi cei de la noi, care i-am primit ilegal şi pe care cartea de faţă îi condamnă vehement, aşa cum întreaga noastră istorie seculară, cu eroii şi cu morţii pe care se sprijină Marea Unire îi condamnă în veci!

N. red.: Deşi armata nu a avut acces la muniţie, cum susţine autorul, a tras „într-o veselie”, preţ de zeci de milioane de cartuşe care, în decembrie 1989, pavau Calea Victoriei, Piaţa Palatului Regal şi zona Televiziunii. Într-un comunicat dat ulterior (martie 1990), armata spunea că la revoluţie a tras doar 2800 de gloanţe, care, două luni mai târziu, au devenit două milioane şi… cam aici s-a oprit raportarea armatei.

Referitor la prezenţa trupelor străine pe teritoriul României, în decembrie 1989, în Suceava se aflau 3200 de soldaţi ruşi, înarmaţi dar îmbrăcaţi în civil, care patrulau prin oraş în grupuri de câte opt persoane. Aceştia au fost transportaţi cu 80 de autobuze militare, de culoare gri, cu numere de înmatriculare ruseşti, care au circulat în coloană pe traseul Siret – Suceava. Dacă ţinem cont de faptul că în Suceava nu se afla picior de soldat român, în decembrie 1989 ruşii constituiau singura forţă militară din oraş.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: