Buchiseli. „Hăţuri” din cuvinte

 Riscând să fie catalogată drept o tentativă de inserţie „păşunistă” în cuprinsul acestor pagini, alegerea subiectului de azi al buchiselilor este, de fapt, o încercare de a aduce în atenţie două cuvinte vechi, reamintindu-le celor din generaţiile mature şi (poate) prezentându-le ca vorbe stranii aşa-numiţilor mileniali. Pentru cei dintâi, cele două interjecţii – fiindcă, gramatical, hăis şi cea, la care ne referim, au această principală calitate morfologică – ar putea fi considerate, urmând sugestia unei reputate publiciste (vezi romanialiterara.com nr. 15/2020), cuvinte-madlenă. Odată cu ele, precum în episodul proustian celebru, se iscă un flux al memoriei în stare să ne (re)aşeze pe foarte mulţi în universul de imagini, sonorităţi şi miresme al propriei copilării sau al unor lecturi despre realitatea rurală tradiţională.

Este incontestabil că, în sensul propriu (nu şi în cel figurat) şi cu funcţia originară, interjecţiile cu pricina nu se mai aud decât pe ici, pe colo, prin sate izolate, unde mijloacele mecanice de tracţiune n-au ajuns, foarte rari fiind cei ce se mai încumetă să ţină în gospodărie o pereche de cornute bune de înjugat. De altfel, comunităţile înseşi beneficiare ale serviciilor de acest fel sunt tot mai firave numeric. Odată cu extinderea alternativelor civilizaţiei tehnicizate, carul cu boi pornit spre dispariţie a avut de înfruntat şi mentalitatea care conferă superioritate posesorului de cai, asupra căruia se răsfrâng, prin semnificaţiile posesiei, calităţile recunoscute ale animalelor „nobile”.

Element definitoriu al vieţii rurale pentru multe secole, carul cu boi (imortalizat, cum se ştie, în picturi celebre) a inspirat şi secvenţe paremiologice memorabile, în măsură să supravieţuiască realităţii înseşi: „A pune carul înaintea boilor”; „Are un car cu boi şi o sută de nevoi.”; „Carul gol hodorogeşte.” (evidentă aluzie la vorbăreţul fără substanţă în…trăncăneală); „Greu la deal cu boii mici.”, „La omul sărac, nici boii nu trag.”; „Boul bun se cunoaşte sub jug.”; „Boii bătrâni fac brazda dreaptă.” (această ultimă zicere trimite la asocierea boilor cu plugul, nu cu carul).

Întorcându-ne la cele două interjecţii (care, în contexte / expresii diferite, pot deveni substantive sau adverbe), este de remarcat că – făcând abstracţie de câteva variante regionale – ele se folosesc în toate provinciile / subdialectele româneşti, hăis, ca „strigăt cu care se mână vitele înjugate pentru a merge la stânga”, iar cea, pentru a trage spre dreapta. Dovezi în acest sens nu trebuie căutate în vreun atlas lingvistic, ele fiind prezente în creaţia unor poeţi / scriitori reprezentativi pentru graiurile româneşti: „Necăjiţii cărăuşi / Merg pe lângă care…/«Hăis şi cea!» – gem sub poveri/ Carele greoaie.” (Şt.O. Iosif, Cântece); „Înainte omul nu avea televizor, / Dar se uita la vite./ Şi ce drag îi era să se uite!/ Hăis, Zorilă! Auzeai. Cea, Murgilă!” (Marin Sorescu, Mută!, în vol. La Lilieci); „Când văd nebuni mânând popoare spre paradis cu hăis şi cea…” (Mircea Dinescu, Hotel); „în oaste am fost numai de zbucium: hăis, haram, cea, haram” (Ion Creangă)…

Cele două interjecţii pot fi socotite „mijloc de comunicare” între om şi animal, acesta din urmă însuşindu-şi… sensul prin repetare, dar şi cu… ajutorul biciului (frişcă, în satele buzoiene), pe care boii, mai năpăstuiţi prin greutatea poverilor şi mai docili, îl simt adesea pe spinare. Aşadar, ceea ce se transmite cailor prin mijlocirea hăţurilor se „comunică” boilor prin…limbaj articulat. Iată, deci, un argument pentru a ameliora imaginea dispreţuitelor cornute, uneori jignite prin comparaţii (imprecaţii) nepotrivite (orice precizare ar fi inutilă).

Dincolo de integrarea lor (şi în formele hăisa, ceala) în locuţiuni de tipul din/de hăis, din/de cea (adică boul „din stânga”, respectiv „din dreapta”), cele două cuvinte apar şi în expresii şi zicători (a face hăisa, a da hăis în loc, a nu şti nici de hăis, nici de cea, Cu hăisa-n ceală nu vezi zeamă-n oală etc.).

Înţelesurile interjecţiilor, asociate cu propagarea firească, precum a oricărei ziceri populare, a formulării „a trage unul hăis şi celălalt cea”, în condiţiile potenţialului lor metaforic, au făcut posibilă utilizarea largă a celor două cuvinte de sorginte ţărănească în multiple contexte publicistice (unele chiar cu pretenţii elitiste). O căutare pe internet semnalează numeroase titluri de articole cu o asemenea componentă, multe dintre ele cu trimitere la guverne şi la clasa politică „de stânga” şi „de dreapta” (fără ca paralelismul să fie neapărat jignitor). Iată, fără precizarea sursei, câteva: „ Domnii Hăis şi Cea”; „Hăis şi Cea!”; „Unul hăis şi altul cea”; „Hăis şi cea între palate”; „Coaliţia PSD-ALDE în faza Hăis-Cea”…Evident, în cele mai multe cazuri este vorba despre divergenţele din politica dâmboviţeană.

Nu putem încheia – deşi ne propusesem vorbe şi rânduri mai puţine – fără a preciza că etimologia celor două cuvinte nu e deloc certă. Pentru hăis, MDA-2010 trimite la mg. hajsz, săs. hoits, srb. ajs, iar cea ar fi o formaţie onomatopeică, majoritatea dicţionarelor oferind explicaţii similare. Celelalte opinii – destul de multe şi diverse pe site-uri şi bloguri – sunt (chiar mai) neconvingătoare.

 I.NEDELEA

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI