Prietena mea, fată de oraş, de capitală chiar, dar cu rădăcini în zonă, poposind la mine, mi-a adus şi o sticlă de lapte. „Muls astă noapte, proaspăt” îmi spune şi-mi dă sticla, pe care mă pregătesc s-o pun repede în frigider. Ea însă mă îndeamnă să pun laptele la prins, şi uite aşa scot oala dintr-un fund de dulap, o ung frumos cu smântână şi torn acolo laptele, încet. Nu am mai făcut de mult asta, dar gestul de a unge oala vine firesc, ca şi cum nu ar fi trecut ani de când am umblat cu oala de lut smălţuit.
O zi şi jumătate am stat cu gândul numai la laptele ăla, m-am tot învârtit pe lângă oală, zgâlţâind-o uşor, să mă lămuresc dacă s-a prins. S-a prins, bineînţeles, repede chiar, că-i cald afară. Un strat gros de smântână, mai gros de-un deget, se ridicase deasupra. Şi m-am trezit că apuc lingura de lemn şi smântânesc oala, cum nu am mai făcut de-un amar de vreme, la fel cum făcut-a Creangă, în copilărie. Şi cum am făcut şi eu, în casa bunicilor, pe când anii zburau, fără griji.
Am smântânit oala de chişleag, dragii mei, şi tare bucuroasă am fost de isprava asta.
O iubesc pe prietena mea. Nu cu iubire din aia sforăitoare, ci din aia care s-a adunat, strat cu strat, în anii dintâi ai vieţii, când iubirea se construieşte sănătos şi temeinic.
De mulţumit, sigur că i-am mulţumit că s-a gândit să-mi aducă ceva bun de acolo, de unde a venit.
Dar există oare cuvinte cu care să mulţumeşti când primeşti în dar o clipă de copilărie?
Comentarii