I.E. Torouţiu. Fragmente despre Bucovina (II)

Bucovineni intr-o imagine de epoca

Şi dacă Torouţiu este azi aproape un necunoscut, este interesul pentru Bucovina unul major? În ce mă priveşte, nu-mi fac niciun fel de iluzii, pentru că valul de schimbări din anii comunismului, când cuvântul Bucovina devenise, oricum, tabu, a şters nu numai memoria faptelor, ci şi amintirea oricărei responsabilităţi. A mai rămas, eventual, adierea unor nostalgii. Şi, totuşi, în legătură cu Torouţiu, nu putem să nu ne punem întrebarea: dincolo de activităţile sale filantropice şi antreprenoriale, dincolo de documentele intrate cumva în istorie şi anonimizate, dincolo de traduceri, scrieri de istorie literară etc., etc., ce rămâne? Ce rămâne din I.E. Torouţiu? Îl va salva volumul de-acum?

„Romanul” acesta, pe care îl recuperează Oltea Prelucă, scris poate în ultimii ani de viaţă, nu are, evident, relevanţă literară. E, totuşi, un bildungsroman care are în centru istoria lui Torouţiu însuşi. Şi dacă, factologic, documentar, ceva rezistă, atunci ar trebui să privim nu spre ultimele secvenţe, de sub comunism, când eroul pierde totul şi când se desfăşoară confruntarea cu tânărul comunist venit… să ancheteze? să convingă? să acuze? La drept vorbind, scena mi se pare chiar neverosimilă, poate proiecţia mentală a unor dorinţe. Recunoaştem, fireşte, aici spiritul liber al lui Torouţiu, radicalitatea sa morală, alte trăsături definitorii; comparativ, însă, cu ceea ce ştim despre descinderile cerberilor noii puteri în locuinţele „duşmanilor poporului”, scena mi se pare idealizantă. Tânărul comunist e un inocent, care acceptă cu un fel de apatie toate reproşurile şi toate acuzaţiile făcute de pe baricadele unei morale vechi, de spirit creştin. De unde această docilitate la nişte brute?

Altceva mi se pare mie interesant şi recuperabil în aceste pagini de autoproiecţii retrospective. Este imaginea Bucovinei încă sub austrieci (Torouţiu s-a născut în 1888, a fost elev la gimnaziul din Suceava între 1902-1910, student apoi la Literele cernăuţene, între 1910-1914), frânturi din viaţa Bucovinei şi viaţa unui fiu de ţărani român dintr-un sat, Solca, aflat între Rădăuţi şi Suceava, care ne ajută să recuperăm nu numai evenimentele propriu-zise, ci şi reprezentările despre evenimente. Toate aceste pot fi folosite, în fond, ca documente; subiective fiind, sunt cu atât mai relevante şi semnificative.

Iată, de exemplu, cunoscute poate prin confesiunile părinţilor sau poate imaginate, dacă nu cumva şi cu o undă de ironie, pregătirile pentru cumetria pe care o provocase naşterea eroului principal. Săraci, vom vedea cât de săraci când trebuie să-şi întreţină copilul la şcoală (sau poate şcoala nu merita asemenea cheltuieli), părinţii nu vor să fie de ruşinea satului. Mândria e una dintre trăsăturile locului („Sărăcie goală, spune tânăra femeie, şi nu-i obrazul tău în joc, ci al meu. Vor spune oamenii: nepricepută şi zgârcită nevastă şi-a mai luat Toader”) şi tocmai de aceea, pentru masă (să fie vorba cu adevărat de vreo „treizeci-patruzeci de inşi” sau e pur şi simplu o hiperbolă a la Hogaş?) vor avea în vedere „v‘o şapte-opt chile de făină de grâu pentru colaci şi plăcinte” cu mărar („de pe straturile din grădiniţă”) şi cu brânză de oi, „v‘o trei-patru chile de carne de porc, două-trei de orez şi crupe de porumb, pentru câteva oale de sarmale” învelite cu frunză de sfeclă fragedă („ca să se topească sarmalele-n gură”), apoi, „zeamă de găină, carne de vacă” şi câteva „găini fripte” (dintre „cele mai grăsuţe”), iar de „udătură”, „pe lângă 15 litri de rachiu, şi v‘o 25 sticle de bere”. Iar când soţul pare să se plângă, nevasta îi reproşează: „Parc-ai fi neam de păgâni. Se cunoaşte că ai slujit doisprezece ani la Pressner. Eu aşa am apucat din părinţi, şi, vrei-nu vrei, trebuie să ne ţinem în rând cu oamenii”. Pressner, aflăm, e Anton Pressner, berarul unde a slujit femeia, „ca orfană de ambii părinţi, de la vârsta de şase ani până s-a măritat, adică vreo doisprezece ani şi ceva”. Dar nu e mereu zi de sărbătoare, iar primăvara „vine un răstimp între zarzavaturile cele noi şi cele vechi, care nu mai sunt bune, dacă sunt, când gătitul şi la ţară pune la grele încercări până şi pe gospodinele destoinice. Dar lelea Catrina încropeşte de pe o zi pe alta. Are găini multe, ieşite din iarnă cam rebegite, şi de la atâtea tot se alege cu zece-douăsprezece ouă pe zi. Aşa şi astăzi. A fost un scrob, cum se spune prin părţile acelea pentru jumară, din multe ouă, puţină grăsime, firişoare de mărar şi, ca să-l mai îngraşe, scrobul, a presărat şi o mână de păpuşoi”. Iar când pleacă la drum, soţul şi băiatul iau cu ei „nişte mălai copt în cuptior pe frunze de curechi”. După o zi de cursuri, Luca Teişor, eroul nostru, rătăceşte pe strada Cutului, apoi urcă în Cetate, ajunge la Lisaura, de unde-i Mihai Palaghian, „cu părinţi foarte nevoiaşi”, al cărui tată se repezi până la apa Sucevei, „şi s-a înapoiat numaidecât cu o bogată recoltă de peştişori. Mama le-a făcut un borş cu frunză de sfeclă dres cu ou şi smântână. Ba, câţiva peşti mai mari i-a prăjit pe jar. Masă bogată cu mămăliga răsturnată aburind”. E firesc să le boteze copilul preotul satului? „Săraci, săraci, dar oameni de omenie, muncitori, vrednici, cinstiţi – plin satul de ei – cu dânşii trăim şi pe dânşii ne bizuim”. Iar noua familie nu are decât vreo patru prăjini de pământ, insuficient, căci vaca (primiseră de la naşi doi purcei şi o viţică) n-au cu ce s-o hrănească: „pe patru prăjini să pui şi ceapă, şi pătrunjel, şi morcovi, şi curechi, şi câteva rânduri de cartofi, ba mai sunt câţiva perji, un cireş mare, cu cireşe mari, negre şi dulci ca mierea, şi un nuc cu nuci în hârtie”.

Satul? Sunt amintite câteva figuri, care pot spune ceva despre lumea bucovineană. Morarul se numeşte Franz Schmidt (feciorul îi fusese adus de la pădure cu picioarele rupte; printre bucovineni, e un leit-motiv acesta, al pădurii care ucide); e, apoi, neamţul Johann Eisenhauer, care „în casă, ca şi cu sătenii, vorbea numai româneşte, bine, încât nici nu simţeai că-i neamţ. I-a învăţat pe săteni albinăritul, le-a dovedit că o vacă tiroleză dă mai mult lapte decât altele trei, şi mai toţi ţăranii aveau cuţit anume pentru altoit, cu custură îndoită”, Johann Eisenhauer care învinge suspiciunea ţăranilor, după ce le adusese în sat cartofi americani, învăţându-i cum să-i cultive şi să-i coacă în plită („Ne pare rău numai că nu v-am spus mai dinainte cum se fierb, sau se coc, altfel decât barabulele noastre. Noi vă vrem binele, nu răul. Şi credem că aţi scos mult rod”); e apoi vecinul Ferdinand Frenger, ciubotarul, care îi face copilului o pereche de ciubote, cuc are să meargă la şcoală la Suceava; sunt factorul Rudolf Kramer sau rusnacul Rachmistriuk, „care când a venit în sat era bogat ca degetul, fără ciaun, fără cociorvă, dar acu‘ s-a prins şi s-a întins de stă ca o broască să plesnească”. Apoi, profesorul Adrian Cernăuţean şi avocatul Richard Stadtmauer, care îi promit că îl vor întreţine la studiile de la oraş, dar la nevoie se vor face nevăzuţi, învăţătoarea Emilia Gaube, domnul învăţător George Piotrovschi, slovac de felul lui, sau Olga Ostrovschi. Şi pentru că e altfel decât ceilalţi copii din sat, îi dau părinţii „douăzeci de coroane, că până s-or gândi advocatul Stadtmauer şi învăţătorul Cernăuţean să-i trimeată ceva, el să nu sufere acolo de foame”, şi-şi trimit copilul la şcoală, dar tocmai de foame va suferi; locuieşte „în gazdă la cucoana Elena Ghiţescu, din strada Cetăţii, împreună cu alţi studenţi”, George Vedeanu, Vasile Duşceac, Nicolae Slănină. Nemâncat, la un moment dat, de mai bine de o zi, sau de mai multe, e ajutat de profesori să dea consultaţii; îl va medita pe fiul „Domnului Heinrich Sperber” din Bosanci – loc cu săteni „care se pun în proptă cu stăpânirea austriacă, oricând nu le vine ceva la socoteală” –, de la care va obţine cu greu, prin constrângere din partea profesorilor, sumele promise, apoi pe fiul preotului Dimitrovici, de la care va primi „douăsprezece coroane pe lună şi din când în când un pachet cu brânză de la munte, afumături, fructe, iar dacă datorită ostenelilor dumitale Monicu nu rămâne repetent, nici corigent, îţi voi mai da 25 de coroane la sfârşitul anului, drept premiu” – în vreme ce la colegii înstăriţi, „tot la două săptămâni”, le „trage trăsura în curte cu putina cu lapte acru, cu brânză, făină, pâine, ouă, afumături şi câte de toate, şi bani de cheltuială fără socoteală, şi gazda plătită înainte pe două-trei luni…”. În Suceava era şi băcănia lui Mihail Ilniţchi, de unde elevii sărmani puteau lua „două chile de brânză şi cinci de făină”, pe baza unui bon cu semnătură neciteaţă, peste care era ştampila „Comitetul pentru ajutorarea elevilor sărmani Suceava”. Ca să mănânce, nu-i va fi ruşine să muncească; nu va ezita nici să taie lemne, deşi colegii îi reproşează c-o face la Hersch Rabinovici. De reţinut colegul Orest Hortolomei, de la Mitocu Dragomirnei, ai cărui părinţi veniră la târg, cu ocazia serbării poporale, „în curtea mare a Romaşcanilor de pe strada Dragoş Vodă, colţ cu strada Turnul Roşu”, „într-o căruţă cu doi cai mari de rasă, poate cumpăraţi de la colonia germană din Iţcani”; „gospodarii mari şi chiar cei mai mărunţei au venit la târg pentru cumpărături: rachiuri, un polobocel de bere, vinuri, numai băuturi, că de ale mâncării au destul acasă, n-au trebuinţă să se aprovizioneze de la târgoveţi”. (Va urma)

MIRCEA A. DIACONU

Universitatea Ştefan cel Mare

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: