Doinind jalea Bucovinei, cum încă nimeni n-a doinit… (1)

E un nume drag şi binecunoscut pe meleagurile noastre. Nu trebuie să caut epitete alese pentru a-i înfrumuseţa imaginea. Născută la Igeşti, cu şcoala medie făcută la Crasna şi o viaţă bogată pe tărâmul creaţiei la Ropcea, Victoria Costinean întruchipează însuşi duhul naţional al românilor de pe Valea Siretului. Asimilând tot ce au păstrat mai valoros din străbuni oamenii acestui meleag, ea este unică prin cântec, voce, port, mesajul transmis ascultătorilor. La început de nou mileniu, în anul 2000, când încă nu purta prestigiosul titlu de Lucrător Emerit al Culturii din Ucraina şi cel de cetăţean de onoare al comunei Ropcea, nici „Izvoraşul” ei nu se numea „Colectiv artistic model”, şi-a lansat caseta audio „Di dor mult îi greu pomântu”, cu cântece izvorâte din suferinţele neamului. Atunci, ca şi astăzi, era aşteptată şi iubită de public, mai ales datorită cântecelor pătrunse de memoria trecutului traumatizant al neamului românesc din nordul Bucovinei. S-au scurs două decenii rotunde de la acea lansare, dar şi acum putem spune că dintre mulţi oameni de talent cu voci incomparabile din Bucovina, care cântă bucuriile şi frumuseţile acestui pământ, încă nimeni până la Victoria Costinean nu ne-a cântat atât de pătrunzător durerile. Până la ea şi după ea, nimeni n-a dat glas mai răscolitor destinului românilor înstrăinaţi, îngemănarea talentului cu integritatea spirituală ridicând-o pe verticala de cântăreaţă a martirajului Bucovinei. Fiind fiica unei românce trecute prin calvarul exilului în Kazahstan şi soţie a unui bărbat născut de o mamă deportată în Siberia, însuşi destinul a ales-o să ne reprezinte sincer şi mai profund decât oricine dorurile şi aspiraţiile, să poarte prin lume jalea celor înstrăinaţi! Fire luptătoare, căreia nu-i lipsesc curajul şi tenacitatea, de cântă în faţă ori nu se vede printre copiii din ansamblul „Izvoraş”, pe care-l conduce de mai bine de trei decenii, Victoria Costinean rămâne aceeaşi prezenţă vie în viaţa spirituală a românilor noştri. Dorul şi vocea-i vibrând mioritic îşi iau izvorul din durerile celor două mame – Reghina Vlad-Sabie din Igeşti, care i-a dat viaţă, şi cea mai bună soacră din lume, Măriuţa Costinean din Ropcea.

Răvăşiri prin amarul Reginei

Alta ar fi fost soarta mamei sale, dacă nu era acea neagră zi de 28 iunie 1940. Făcea parte din marea familie Vlad-Sabie, înstărită, cu autoritate la Igeşti. Erau de tot vreo 18 fraţi şi surori – copii întorlocaţi de la bunicul Toderică al lui Tucă, căruia îi murise prima soţie, şi ai bunicii, rămasă văduvă după primul război mondial. Au mai avut împreună cinci copii, toţi ridicaţi în Kazahstan de rând cu părinţii. Printre ei se afla şi mama Victoriei, în vârstă de 14 ani, Reghina sau Regina, cum i se spunea în sat. Deşi era cea mai mică, i s-au incrustat în memorie momentele de groază ale deportării. Şapte suflete au fost condamnate la chinuri de moarte în Kazahstan numai pentru că trăiau într-o casă mai arătoasă. Victoria spune că încă din leagăn a auzit de tragedia mamei şi bunicilor. Mama îşi adormea copiii cu bocete după părinţii morţi acolo. I-a jelit până în ceasul morţii (în 2018 şi-a dat sufletul Domnului, la vârsta de 91 de ani). Se simţea vinovată că nu ştie unde li-i mormântul, şi dacă au avut vreodată cruce la căpătâi. Când au murit de foame, era iarnă cu troiene, pământul – îngheţat. Câteva nopţi fetiţa a dormit pe laviţă, lângă trupul rece, neînsufleţit al mamei, apoi, sleită de puteri, a îngropat-o cum a putut în zăpadă, sperând că o va înmormânta creştineşte în primăvară… Despre tată povestea o istorie şi mai sumbră. Când şi-a dat sufletul, a găsit sub perna lui ascunsă o bucăţică de carne de câine. Pentru un bărbat gospodar şi mândru cum a fost el în satul natal era o mare ruşine şi umilinţă să mănânce carne de câine, de aceea, probabil, îşi amăgea foamea pe ascuns. În copilărie, Victoria nu înţelegea plânsul mamei după „tătuca şi mămuca”, nici pomenile ce le făcea lângă o cruce „a nimănui”. Ca şi alţi copii de seama ei, instruiţi în spirit leninist, nu-şi imagina că puterea sovietică putea să-şi bată joc de oameni, i se părea că mama sa ascunde ceva, că nu spune totul până la capăt, iar bunelul a fost, totuşi, vinovat. „Vina” lui era că vorbea deschis despre Patria sa România. Imediat după ocuparea de către sovietici, sătenii au fost adunaţi la şcoală şi întrebaţi, provocator, cine vrea să plece în România. Toderică a răspuns că vrea, asta, probabil, fiind una din cauzele deportării familiei. De fapt, nici nu se gândea să plece. Când un fecior mai mare i-a propus să-l treacă graniţa, el a refuzat categoric, spunând că n-a făcut nimănui niciun rău ca să-şi lase casa şi să fugă. „Aici m-am născut, aici vreau să mor”, o ţinea morţiş. Mai ales că în acel an terminase construcţia unei case mari, frumoase, din lemn şi visa la un trai fericit. Totul s-a risipit în zorii unei dimineţi de sâmbătă, din preajma Duminicii Mari. A rămas aluatul frământat pentru pâinea şi mălaiul de sărbătoare. Cei care l-au scos din casa nouă, degrabă au desfăcut-o pentru construcţia unei cazărmi.

Victoria evită să vorbească despre averea furată de oameni ai locului. Mamă-sa îi ştia pe nume pe toţi care s-au lăcomit la bunurile lor, dar a păstrat tăcerea. N-a vrut să facă ură între tineri: copiii ei se jucau şi umblau la şcoală cu nepoţi de-ai celor care au scos-o din casă… După câte a îndurat, niciodată n-a spus că oamenii sunt răi, dimpotrivă, nu înceta să le insufle puilor ei: „Dragii mamei, toţi oamenii sunt buni”. Incredibil este că şi-a păstrat această credinţă după ce a suportat cu vârf şi îndesat răutatea unor neoameni. Cu toate că era încă un copil, muncea de rând cu cei mari. Odată, fiind bolnavă de friguri, zăcea tremurând din tot corpul la soare. A venit brigadierul şi a lovit-o cu piciorul, strigând să se ridice şi să meargă la lucru. Părinţii i-au murit la doi ani după deportare. Când s-a terminat războiul, împreună cu sora mai mare, Teofila, au hotărât să se întoarcă acasă. Încă nu aveau ordin de eliberare. Femeia la care trăiau în gazdă le-a dat bani de drum şi ceva mâncare. Pe timp de iarnă, fetele s-au pornit la drum, încălţate pe picioarele goale în nişte galoşi rupţi. Când au ajuns în gara din Cernăuţi, au observat că soldaţii îi vânează pe cei ce coboară din tren. Doi ofiţeri ruşi au prins-o pe Reghina. Au sărit câţiva bărbaţi străini, salvând-o din mâinile violatorilor. În jur oamenii cădeau morţi din cauza foametei, iar militarii se distrau. Scăpând din ghearele lor, surorile au ajuns pe jos la Igeşti. Reghina s-a adăpostit la o rudă, unde prin muncă istovitoare îşi câştiga fărâma de pâine, doar cât să nu moară de foame. Mulgea vitele, ducea laptele la Crasna, dar mânca cir cu apă chioară.

Crescând cu poveşti atât de triste, Victoria a jurat tacit că nu va lăsa să fie date uitării chinurile mamei, ale altor martiri ai pământului nostru, îngreuiat de suferinţă. I-a auzit şi Dumnezeu jurământul, înzestrând-o cu talent şi voce răscolitoare pentru răzbunarea durerilor mamei sale. Or, după cum povesteşte, Victoriei i se pare că nimeni n-a suferit cât mama sa: „Înţeleg că mulţi îşi vor regăsi fiinţe dragi în evocările mele, de parcă soarta ne-a fost scrisă în aceeaşi zodie a sacrificărilor. Fiecare trăieşte cu propriile amintiri. Pe mama, din tinereţe, numai cu faţa scăldată în lacrimi o ţin minte. Cred că avea răni la pleoape de atâta plâns. Ca să ne crească, a muncit zi şi noapte în câmp la colhoz, în pădure strângea tot ce se putea strânge, acasă creştea animale, ţinea oi, ducea la Crasna lapte de vânzare. Niciodată n-am văzut-o într-o haină nouă, n-am văzut să-şi pună ceva mâncare în traistă când pleca în câmp. Lăsa tot ce era în casă pentru gurile noastre. Rămasă singură cu cinci copii mici după ce ne-a părăsit tata, n-am văzut nicicând vreun bărbat lângă ea. Avea numai 36 de ani atunci şi a fost cerută de câteva ori de nevastă. N-a dat motiv de vorbe rele, şi-a păstrat demnitatea de fiică de gospodar. Mama spunea că nu-i trebuie „scin (spin) între copcii”.

Îşi creştea anevoios cinci copii, îmbrăca aceleaşi haine decolorate de atâta spălat, umbla cu tălpile crăpate şi mâinile butucănoase de prea multă muncă, dar purta cu demnitate numele Regina, fericită de a-şi ridica singură o casă nouă, aşa cum rândunica trudeşte, cărând lutul în cioc să-şi lipească cuibul. În cuibul ei, udat cu lacrimi şi sudoare, Regina le spunea copiilor că lumea e bună, găsind bănuţi să le cumpere un aparat de radio, din care răsunau cântece româneşti, foarte populare în acele timpuri, ca „Tudoriţa nenei”, „Mai vino seara pe la noi”… Starea materială a familiei era atât de grea, încât numai Victoria a reuşit să se desprindă din mediul ţărănesc, urmând drumul şcolilor (de la liceul de arte până la facultatea de istorie), şi numai ea a dat aripi de cântec durerilor mamei, devenind cunoscută departe de baştină…. Surorile mai mari, Aurica şi Maria, s-au măritat foarte tinere, au familii frumoase, sunt bune gospodine la casele lor. Şi fraţii (Gheorghe trăieşte la Ciudei, mezinul Vasile a rămas la Igeşti) sunt oameni de treabă, demni de rădăcinile mamei lor.

MARIA TOACĂ

Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: