I.E. Torouţiu. Fragmente despre Bucovina (I)

Deşi preocupat de istoria şi literatura bucovineană, ba chiar – punând faţă în faţă idei, fapte şi reprezentări –, în ultima vreme, de reconstituirea vieţii cotidiene din Bucovina, nu credeam că voi scrie vreodată despre I.E. Torouţiu. Era aproape o necunoscută despre care credeam că nu are cu ce să mă incite. Ştiam, am aflat târziu, că editura Bucovina, din anii interbelici, era a lui, că fusese o vreme la conducerea „Convorbirilor Literare”. Din nefericire, perioadă dificilă, poate chiar neagră, atât pentru istoria românilor, cât şi pentru aceea a revistei – cineva emite ipoteza că Torouţiu ar fi suportat după 1947 consecinţele „orientării sale pro-germane” din perioada cât a fost la conducerea „Convorbirilor Literare” (1939-1944). Mi-era cunoscut faptul că era cumnatul Morăreştilor (căsătorit cu sora lui Leca, Victor şi Aurel Morariu, fiică a lui Constantin Morariu, celebrul arborosean); n-am citit A fost odată… Poveşti şi cântece poporale, tipărită în 1912, în schimb, am studiat într-o vreme Poporaţia şi clasele sociale din Bucovina, din 1916. La drept vorbind, nu ştiam nimic, sau mai nimic, despre cel căruia îi căutam cu înfrigurare, după 1989, volumele de Studii şi documente literare (primul din cele treisprezece apăruse în 1931) pentru a citi corespondenţa lui Eminescu, a lui Titu Maiorescu, a junimiştilor etc. Evident, erau cărţi de referinţă. Între timp, am primit în dar patru seturi complete ale celebrelor volume; unul chiar de la profesorul Const. Ciopraga, coordonatorul tezei mele de doctorat, care trata tocmai probleme bucovinene. În treacăt fie zis, le-am dăruit, la rândul meu, unor prieteni, unor instituţii…

Aşadar, nu ştiam nimic despre Torouţiu; îi asociam, însă, numele cu ceea ce era aproape o instituţie de la temelia istoriei literaturii şi culturii române. Aflu acum că, neputând să le publice în cele aproape alte 20 de volume proiectate, ar fi lăsat Academiei Române (al cărei membru corespondent devenise în 1936, probabil tocmai pentru proiectul lui monumental; avea să fie „epurat” în 1948 şi eliminat din Academiei, cu cinci ani înainte de a muri, în 1948) 10873 scrisori şi o întreagă avere culturală: 170 de manuscrise, 4424 titluri de cărţi, 580 titluri de periodice ş.a.

Aşadar, nu credeam că voi scrie vreodată despre I.E. Torouţiu. Pentru o „enciclopedie pe înţelesul tuturor”, care să recupereze idei, fapte şi reprezentări, sunt multe alte surse, chiar dacă multe dintre ele inaccesibile. Bucovinenii – preoţi, profesori, funcţionari, ţărani chiar, şi nu numai români –, dacă n-au scris ficţiune (sau dacă au ajuns destul de greu la ficţiune), au avut obsesia consemnării vieţii lor, în jurnale şi cel mai adesea în memorii, unele dintre ele inedite. Sigur, faptul ar trebui explicat într-un fel, căci este şi el o consecinţă a unei culturi specifice şi deopotrivă, poate, fie şi neconştientizate, a unor frustrări. Nevoia lor de a lăsa mărturii despre experienţa oamenilor ar trebui cumva explicată. Obsesia aceasta a documentului, dorinţa de a demonstra ceva referitor la trecut, aplecarea spre pozitivitate, imperativul consemnării biografiilor, toate acestea ţin de amprenta locului. Iar când au scris ficţiune, bucovinenii au făcut nu o dată memorialistică deghizată; astăzi am spune autoficţiune. Este şi cazul lui I.E. Torouţiu, cu paginile de faţă. Şi dacă scriu acum despre Torouţiu – conjuncturile pot ascunde şi dezvălui până la urmă nevoi imperative –, acest fapt se datorează, fără doar şi poate, nu numai scrierii lui – acest roman, cu titlu de operă memorialistică Pe-aici a fost un bucovinean, şi s-a dus… (recuperat dintre manuscrisele aflate la Fundaţia Culturală „Leca Morariu” din Suceava, Fundaţie al cărei custode este dedicata şi generoasa doamnă Maria Olar) –, ci şi pasiunii pe care o pune în joc Oltea Prelucă, îngrijitoarea ediţiei, bucovineancă, profesor de istorie, colega mea de universitate suceveană din anii ‘80. Pătruns de o solidaritate caldă, textul ei angajează nu dor idei, ci şi atitudini. În plus, e la mijloc adeziunea la un model reconstituit cu dragoste şi regretul că peste astfel de figuri s-a aşezat cenuşa timpului. Evident, în istoria noastră şi în istoria literaturii noastre, nu e singurul caz de, mai mare sau mai mică, injustiţie. Dar Oltea Prelucă îşi lasă şi inteligenţa, şi puterea de a reconstitui idei şi oameni, şi sufletul să participe la o recuperare al cărei sens o angajează total. Şi, dincolo de toate acestea, de reţinut scriitura riguroasă, exactă, convingătoare, ansamblul a cărui logică se hrăneşte din condiţia sa de pledoarie pentru a deveni studiu. După atâtea decenii de tăcere aproape totală, această privire angajată afectiv şi ştiinţific e mai mult decât necesară. Veni-vor alţii să conteste? Prea bine.

I.E. Torouţiu?! Evident, un necunoscut, invocat azi mai degrabă accidental. Nici măcar Studii-le şi documente-le literare, carte de temelie a unei culturi, nu mai sunt ce au fost odată. Multe dintre scrisorile prezente acolo au intrat deja în circulaţie prin monografii, studii de diferite facturi, sunt citite la mâna a doua, iar interesul pentru corespondenţă pare, oricum, din ce în ce mai scăzut. Şi, totuşi, cu riscul de a idealiza, cred că trebuie să precizez un detaliu care mi se pare relevant, atât pentru morala altor timpuri (fie şi individuală), cât şi pentru importanţa acestor volume, a proiectului pe care Torouţiu l-a concretizat prin ele. În ciclul său junimist, E. Lovinescu trimite deseori la corespondenţa din volumele realizate de Torouţiu; ele, documentele acestea de viaţa personală, sunt, de fapt, esenţiale în realizarea portretelor interioare pe care criticul le construieşte. Ceea ce face Lovinescu ţine (şi acest fapt, în fond) de modernitatea criticii sale. Or, oriunde în altă parte, Lovinescu se luptă cu spiritul sămănătorismului, pe care bucovinenii, Torouţiu însuşi, îl activa şi în anii interbelici. Viziunea lui despre ce e arta, ce e literatura, care sunt raporturile noastre cu Europa, toate acestea erau în contradicţie totală cu spiritul sămănătorismului, creat de Iorga. Dar fără sămănătorişti, preocuparea pentru manuscrisele eminesciene ar fi întârziat mult mai mult, Eminescu însuşi ar fi avut o altă receptare, poate, noi înşine, cine ştie?, am fi putut fi alţii. Privind de sus, s-au rupt câteva spade în toiul confruntărilor, apoi istoria a şters aproape totul cu buretele, iar azi recuperăm, cât ne mai stă în interes şi în putere, trecutul. Putem să-l recitim, însă, de pe poziţia traseului nostru european fără să judecăm, într-un fel sau altul, de pe poziţii justiţiare, antagonice? Am putea, în locul verdictelor radicale, să încercăm să înţelegem de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat? Aşadar, iată-l pe Lovinescu, anti-sămănătorist fervent, folosindu-se de rezultatele proiectelor unui post-sămănătorist precum I.E. Torouţiu, atrăgând chiar atenţia asupra acestui fapt (stau mărturie notele şi trimiterile de subsol ale volumelor sale). Să nu idealizăm, însă. În ceea ce avea să devină textul său testamentar (scrisoarea deschisă trimisă, ca răspuns, tinerilor cerchişti de la Sibiu), Lovinescu scrie: „Eu n-am jucat nici un rol politic sau cultural şi încă din tinereţe am renunţat de bună voie şi bucuros la o carieră totuşi legitimă, numai pentru a mă putea consacra unei activităţi critice libere de orice constrângere morală căreia dvs. îi aduceţi astăzi o undă de simpatie şi de stimă măgulitoare. După o muncă de 40 de ani, ce ar putea impune oarecari consideraţie prin continuitate şi dezinteresarea ei notorie, mă văd la fel de descoperit tuturor atacurilor îndârjiţilor sau începătorilor ca şi în debuturile mele, am rămas un deznaţionalizat. Acum un an, în revista Convorbiri literare, unde m-am străduit odinioară atâta vreme şi pe al căror spirit «major» am pretenţia de a-l continua, am citit articolul unui tânăr, de al cărui nume auzeam întâia oară, susţinând că în momentele de faţă, când pier atâţia eroi pe stepele Rusiei, oameni primejdioşi literaturii noastre naţionale ca mine ar trebui puşi la zid şi împuşcaţi”. Or, faptele acestea se petrecuseră la „Convorbiri Literare” sub conducerea lui I.E. Torouţiu. La drept vorbind, nici Călinescu nu e blând cu bucovinenii, care îl revendică pe Eminescu cumva personal şi care consideră cărţile lui de referinţă despre Eminescu şi o trădare, şi expresia imoralităţii ştiinţifice. Chit că, în Viaţa lui Eminescu, informaţiile oferite de bucovineni sunt folosite adesea fără trimiteri explicite la surse, metoda de lucru a dat rezultate: cartea lui Călinescu e un reper.

Ce dramă, în fond, când constaţi că oameni la care ţii nu pot fi puşi alături. Şi cred că e cazul să extrapolăm puţin lucrurile. Bucovinenii aceştia, dintre care unii ajung în închisorile comuniste, uitaţi în timp, aflaţi nu o dată în conflicte puternice între ei, sunt, totuşi, cei cărora direct sau indirect le datorăm faptul că partea aceasta din Bucovina, în care se află mormântul lui Ştefan cel Mare şi Putna, şi celebrele mănăstiri, din care nu trebuie să lipsească Dragomirna, şi cetatea Sucevei etc., este a României. Nu vreau să proiectăm aici istorii contrafactuale. Dar mulţi dintre cei care au militat pentru trezirea conştiinţei naţionale în Bucovina austriacă, dintre cei care au trecut voluntari în armata română (unii jertfindu-şi viaţa), care au făcut ulterior Unirea din 1918 au trăit experienţa închisorilor comuniste, dacă nu cumva au murit în ele, după ce, crescuţi la Şcoala lui Iorga (unii participau clandestin înainte de 1918 la Şcoala lui de vară de la Vălenii de Munte), aderaseră cumva firesc la dreapta extremă interbelică. Sau dacă n-o făcuseră, aveau oricum simpatii de dreapta. Praful şi pulberea, deci, din destinele unor oameni, deşi şi prin intermediul vieţilor lor sacrificate într-un fel sau altul suntem ceea ce suntem. Nu vom invoca aici numele lui Iancu Flondor, al lui Ion Nistor, George Grigorovici, Traian Brăileanu, figuri din prima linie, în fond, ci pe acela al generalului Zadik, care a eliberat Cernăuţii în 1918, după 145 de ani de viaţă sub austrieci, mort în anonimat în anii ‘70. Fireşte, I.E. Torouţiu nu e în prima linie, ca Flondor, sau Nistor, sau Traian Brăileanu. Nu a murit pe front, ca Ion Grămadă. Dar el a făcut ca documente esenţiale pentru cultura română să nu se piardă poate definitiv; a fost la conducerea unei reviste cu partizanate pro-germane – cum ar fi putut fi pro-sovietice, când apropierea de URSS stârnea aici, la graniţa României, fiori, mai ales după 28 iunie 1940? În fond, cu toată nobleţea sufetului său, omul acesta e, în istorie, o victimă, şi a vremurilor imediate (deciziile lui sunt, ca ale tuturor, contextuale), şi deopotrivă a posterităţii.

Nu pot să nu invoc aici un fapt tangenţial, evident periferic, referitor la Ion Grămadă. E cunoscută, îndeobşte, o scrisoare pe care de pe front (asemenea lui Torouţiu, şi el trecuse graniţa clandestin în România, înrolându-se, însă) o trimitea unei doamne („doamnă din înalta societate românească”), cu două săptămâni înainte de a fi sfârtecat de explozia unei bombe la Cireşoaia; scrisoare trimisă, deci, în Austria (în Bucovina, adică) şi trecută prin mâinile cenzurii, care a şi eliminat câteva fragmente. Citim secvenţial din această scrisoare: „Adesea îmi fac bilanţul vieţii mele şi mă întreb ce bine am făcut eu pe pământ. Şi totdeauna regret că n-am putut lucra mai mult, spre a aduce mai multă fericire altora. Căci atât rămâne după fiecare pe lumea asta: binele ce l-a făcut altora. Încolo totul e praf şi cenuşă, pe care le spulberă vântul/ Constatarea aceasta nu rezultă din gândurile negre ce poate m-ar preocupa. Nu. Mă gândesc la moarte şi nu mă tem deloc de ea. Sunt pregătit s-o înfrunt. Nu mă sperie nici mulţimea păcatelor ce le-am comis, căci aşa de sfântă şi de dreaptă înaintea lui Dumnezeu este cauza pentru care atâta tineret s-a îmbrăcat cu cămaşa morţii, încât pe toţi ne aşteaptă viaţa de veci./ (…) / Mă mir numai că sunt atâţia oameni, rămaşi la vetre, cari nu înţeleg câtă frumseţe sublimă cuprinde jertfirea de sine, jertfirea făcută de bună voie. Sunt momente când simţi parcă însăşi suflarea Dumnezeirii, cum îţi atinge fruntea cu o adiere binefăcătoare. Şi atunci uiţi tot ce ai iubit în viaţă, tot ce-i călător ca nisipul pustiului şi nu regreţi deloc lumea ce ai lăsat-o în urmă”. „A îmbrăca cămaşa morţii”? „Jertfa de sine” ca realizare majoră, mistică?! „Frumuseţea sublimă a morţii”? Nu putem să nu fim uimiţi şi să ne întrebăm: cum anume ajunge Ion Grămadă să poată fi considerat, în expresie, un precursor al spiritului legionar? Poate că, prin „istoria” sa – făcuse studii la Viena, fusese membru şi istoric al „României June” – putem aduce argumente în plus pentru apariţia mişcării legionare. Oricum, istoria are logica ei, nu se ghidează după dreptate şi adevăr. Altceva aş vrea însă să deconspir aici. M-am întrebat adesea cine să fi fost „doamna din înalta societate” căreia i-a scris Ion Grămadă, de pe front, această scrisoare? Cum scrisoarea îi va fi fost trimisă lui I. Nistor (care o şi publică primul) de unul dintre fraţii Morariu, acum, după ce am citit textele din acest volum, bănuiesc că destinatara va fi fost viitoarea soţie a lui Torouţiu, Elvira, în legătură cu care, înainte de a trece graniţa în România, Ion Grămadă însuşi îşi va fi făcut speranţe. Nu e o problemă importantă; ţine însă de istoria subterană şi anecdotică a Bucovinei. (Va urma)

MIRCEA A. DIACONU

Universitatea Ştefan cel Mare

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: