Uneori, cuvintele dor… Ele pot alina, alteori pot strivi tainele…

Nădăjduiesc ca slovele aşezate în pagină să aducă lumină şi să vorbească despre un om aşa cum a fost el, monah din tinereţile lui, slujitor, muzeograf, ghid, stareţ, exarh, locţiitor de apocrisiarh şi ierarh, adoptat (înfiat) de Ţara Fagilor, dulcele ţinut al Bucovinei, unde a rămas până la sfârşit, odihnindu-se într-un loc simbolic al luptei pentru idealuri sfinte duse de cuvioşii monahi ai Putnei.

Vlădica Pimen a venit demult la Suceava, când avea vreo 30 de ani. Pe apropiaţii lui, fraţi de slujire, sfat şi luptă grea, i-am întâlnit şi eu, călugări vieţuitori ai Putnei de altădată, ori de la Sfântul Ioan, de la Iaşi, dar mai ales din Mănăstirea Neamţ, unde s-a format la jumătatea veacului al XX-lea, cu mulţimi de monahi în rânduială paisiană.

L-am cunoscut îndeaproape din vremea studiilor de la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ pe Episcopul Gherasim Cucoşel, cel care avea să primească în vremea stăreţiei sale în obştea de la Putna doi călugări nemţeni, pe viitorii Arhiepiscopi Pimen şi Epifanie, alungaţi de decrete nedrepte comuniste, dar şi de furia acelor zile de dictatură şi cenzură aprigă. Şi cu unul, şi cu celălalt avea să lucreze peste ani, perioade mai lungi sau mai scurte de timp, la Buzău şi apoi la Suceava şi Rădăuţi.

Chiar dacă a trecut prin iureşul încercărilor şi vremuri tulburi, Arhiepiscopul Pimen a rămas un monah harnic, abil, fără hodină, având în traistă săgeţi, cuvinte, bune intenţii, stăruinţă pentru bunurile Bisericii şi dor după cer.

L-am întâlnit la Mănăstirea Neamţ pe naşul lui de călugărie, monahul Filaret Dutcovici, ani la rând ostenitor în Cancelaria lavrei. Îl luase sub mantie pe Vasile Zainea cu ucenicie de doi ani şi o lună, osârduitor, priceput în toate, smerit şi ascultător.

La ultima şedinţă a Sfântului Sinod, câteva minute bune înainte de începerea Te Deumului mi-a vorbit despre arhimandritul Mitrofor Melchisedec Dumitriu, stareţ la Mănăstirea Neamţ în trei perioade (1936-1940; 1946-1950; 1951-1957), care l-a călugărit, i-a rânduit ascultări şi i-a avut la inimă atât pe el, cât şi pe fratele lui de călugărie, Arhiepiscopul şi Mitropolitul de mai târziu Nestor Vornicescu.

Când s-au împlinit 20 de ani de la moartea Mitropolitului Nestor, a fost coborât în mormântul de la Sihăstria Putnei Arhiepiscopul Pimen. Cei doi ierarhi au fost călugăriţi la Neamţ în aceeaşi zi, în Postul Mare, la 10 martie 1951.

Altădată mi-a vorbit despre slujirea sa ca ierodiacon la Neamţ, alături de alţi treizeci şi ceva de fraţi diaconi, sobor care slujea doar la sărbătoarea Sfântului Arhidiacon Ştefan. Nu se mai întâlnea asemenea număr de diaconi în acelaşi timp. Câţiva dintre ei cântau ca şi îngerii. Cu ei a slujit şi ierod. Pimen (1951-1957). Situaţia s-a schimbat mult după Decretul 410/1959.

Viaţa ieromonahului de atunci Pimen a fost grea. Alungat în vremea regimului comunist de la Putna, după o perioadă scurtă de stăreţie, a purtat în traistă stigmate obişnuite anilor ‘60. Cu greu a reuşit să fie slujitor la Durău şi Văratec, însă inima-i rămăsese la Putna. Mitropolitul Moldovei de atunci, Iustin Moisescu, nu i-a îngăduit iniţial să se întoarcă, dar, la stăruinţele arhimandritului stareţ Gherasim Cucoşel, a reuşit să revină şi să se împărtăşească iarăşi din frumuseţile şi tainele Putnei.

S-a îndreptat către Ierusalim, ca pelerin, la începutul anului 1978, unde a rămas câteva luni (12 ianuarie – 23 mai 1978). Bucuros de prezenţa lui, arhimandritul Vasile Costin, reprezentantul Patriarhiei Române, s-a întors în ţară, unde fusese chemat de Patriarhul Iustin pentru slujirea arhierească. Din nefericire, arhimandritul Pimen nu s-a acomodat la Ierusalim, întrucât clima şi situaţia de acolo nu erau prielnice.

L-am cunoscut cu un an, doi înainte de a deveni arhiereu. Era exarhul mănăstirilor, slujea în diferite locuri, mai ales la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Oamenii îl ştiau şi îl căutau, fusese slujitor şi stareţ în cunoscuta mănăstire voievodală a Sucevei şi revenea adeseori cu bucurie.

Ce să mai spun de ziua hirotoniei sale… Vizita Patriarhului Ierusalimului Diodoros, după multe veacuri, de la Dositei Nottara încoace, s-a bucurat de mulţimea adunată în curtea mănăstirii, iar când o ploaie torenţială s-a revărsat peste întreaga suflare, Patriarhul a privit către poartă şi, după cum mărturisea la finalul slujbei, nimeni nu a ieşit, deşi furtuna a fost necruţătoare. Dimpotrivă, s-au adăugat şi alţii, iar aburii credinţei şi ai iubirii participanţilor s-au ridicat la un moment dat către cer. Patriarhul Diodoros a mărturisit la finalul Sfintei Liturghii: „Aici este de fapt Ierusalimul… Credinţa voastră ne întăreşte şi pe noi… Voi pleca din România cu imaginea acestei Sfinte Liturghii…”

Nu pot uita ziua instalării sale ca Arhiepiscop la Suceava. În acel început de martie 1991 era un frig de crăpau pietrele, dar Liturghia a fost săvârşită afară, nici nu avea cum altfel, în faţa mulţimii venite din tot judeţul. La slujbă au participat doi Patriarhi, Teoctist, în funcţiune, şi Daniel, care avea să urmeze în Tronul patriarhal după 16 ani (2007). Pe ambii, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor îi ajutase în slujire, pe Patriarhul Teoctist vreo opt ani ca Episcop-vicar, iar pe viitorul Patriarh Daniel aproape un an (iulie 1990 – martie 1991).

În anul 2005 am făcut parte din delegaţia Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei care a vizitat Biserica Ortodoxă a Greciei, mai exact multe eparhii din ţinutul Greciei de Nord (Tesalonic, Veria, Nausa şi Kampania, Siatistis, Stagon şi Meteora, Kastoria, Grevena, Kassandria). Arhiepiscopul Pimen era fascinat de cele văzute în locurile unde a predicat Sfântul Apostol Pavel, atât la Tesalonic, cât şi la Veria. Am făcut popasuri şi la mănăstirile de la Meteore, la Ormilia, unde, după cum a mărturisit, nu fusese niciodată. A fost însoţit atunci de arhimandriţii Grichentie şi Bartolomeu.

A oferit vieţuitorilor şi închinătorilor de la Panagia Soumela, mănăstirea reconstruită în hotarele Eparhiei de Veria, ca preţios dar, un fragment din moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pentru urmaşii mucenicului cu rădăcinile în Trapezunt, apărători ai credinţei şi continuatori râvnitori ai luptătorilor creştini din Asia Mică, strămutaţi în nordul Greciei la începutul veacului al XX-lea.

Pentru a completa biografia Arhiepiscopului Pimen, aduc propria mărturie de la începutul vieţuirii mele monahale, mai precis din perioada când era Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor şi totodată locţiitor de stareţ al Mănăstirii Neamţ.

În împrejurările triste ale morţii arhimandritului Efrem Chişcariu, către sfârşitul lunii iunie 1988, Patriarhul Teoctist, locţiitor de Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, a hotărât ca vlădica Pimen să fie locţiitor de stareţ. Această scurtă perioadă (până în luna august, în postul Adormirii Maicii Domnului) a însemnat aducerea aminte a tradiţiilor întâlnite altădată, ca tânăr novice în bătrâna mănăstire. Venea la biserică în fiecare zi, cânta la strană sau la acatist, citea pomelnice. Era prezent la grădină şi, asemenea celorlalţi vieţuitori ai mănăstirii, avea şi el un strat pe care îl îngrijea. Tradiţia grădinăritului o cunoştea de mult, iar unul dintre iscusiţii grădinari ai mănăstirii, protosinghelul Ambrozie Sandu, imprimase ascultare şi rânduială riguroasă.

Duminica şi în sărbători, vlădica Pimen mergea la sfinţiri, hramuri, slujbe misionare şi revenea, pe înserat, la Mănăstirea Neamţ. Lua la slujbe un ierodiacon din obşte, iar atunci când avea câteva ceasuri libere, peregrina către schiturile Vovidenia, Pocrov şi Icoana, doar cu bastonul, cuminecându-se din frumuseţile munţilor Neamţului, locuri pe care le ştia din tinereţile sale.

În vremea slujirii mele la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, vlădica Pimen locuia în corpul de clădire rânduit slujitorilor catedralei, ctitorit de Patriarhul Iustin Moisescu. Monahia Filofteia, care-l ajuta, era milostivă, harnică, primitoare de oaspeţi. Într-o vreme a fost sprijinită de sora ei, monahia Ecaterina, cuvioasă desprinsă parcă din sinaxare.

Venea la catedrală atunci când era în Iaşi, iar înainte de a merge la birou pentru rezolvarea problemelor administraţiei eparhiale era prezent la pomenit, în fiecare zi, un ceas sau mai multe, alături de fostul său coleg de mănăstire, seminar şi facultate, arhimandritul Partenie Apetrei, mare eclesiarh al catedralei. Unul stătea într-un colţ al diaconiconului, celălalt, aproape de proscomidiar, iar în anumite momente amintirile lor comune de la Mănăstirea Neamţ erau împărtăşite slujitorilor prezenţi.

Când Patriarhul Teoctist s-a retras pentru o perioadă de timp la mănăstire, în primăvara anului 1990, Episcopul-vicar Pimen Suceveanul a fost locţiitor de Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Odată cu revenirea Patriarhului, în preajma sărbătorilor Sfintelor Paşti, vlădica Pimen a rămas, mai departe, cu slujirea sa, întâmpinându-i la 1 iulie 1990 în Catedrala din Iaşi pe noul Mitropolit al Moldovei, în persoana fostului Episcop-vicar de la Timişoara, Daniel Ciobotea, şi pe Patriarhul Teoctist, care revenea la Iaşi, pentru a prezenta eparhia noului arhipăstor.

Arhiepiscopul Pimen mi-a spus, de multe ori, mai ales în ultima vreme, să slujesc când vreau şi când pot în locul meu natal. M-a şi invitat de câteva ori la unele slujbe, aşa cum a fost hirotonia arhimandritului Damaschin întru arhiereu, sau la câteva momente de sărbătoare din arhiepiscopia pe care a păstorit-o.

Mărturisesc acum că mi-a spus de multe ori: „Eu sunt venetic, iar oamenii locului m-au primit cu multă dragoste…” Prinzând şi eu curaj odată, i-am spus: „Înaltpreasfinţite, nu sunteţi venetic, v-au adoptat de mult locurile, mănăstirile şi oamenii”. Mărturisea că a pus mult suflet în lucrarea misionară, că iubea pământul care cânta în imagini, mănăstirile, parohiile, munţii, buciumul, toaca, clopotele, Doina lui Eminescu, Balada lui Ciprian Porumbescu. Iubea aşadar locurile, pruncii şi bătrânii Bucovinei, poartă care duce către Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni…

Arhiepiscopul Pimen era prezent adeseori la Mănăstirea Neamţ: la slujba de hram, dar şi în alte momente de peste an, la înmormântările părinţilor mănăstirii, cum au fost arhimandritul şi stareţul Efrem Chişcariu, ieromonahul Cleopa Florea, trecut la Domnul într-un cumplit accident la Ierusalim în 1988, sau la înmormântarea naşului său de călugărie, monahul Filaret Dutcovici, dar şi cu alte prilejuri.

Am şi o mărturisire personală: în locul meu natal, Arhiepiscopul Pimen a slujit, cred, de peste 20 de ori, la ctitoria voievodală a lui Ştefan Tomşa şi la Biserica Albă (cea mare), care are mai mult de 100 de ani de istorie, uneori cu alţi ierarhi, alteori singur, fiind prezent în mijlocul credincioşilor pe care i-a cunoscut încă de la Mănăstirea Putna. Îmi spunea despre unii dintre ei, mai ales despre neuitatul şi piosul rădăşenean Nicolae Gâda, că fuseseră stâlpi ai Putnei în vremuri grele.

Îndrăgostit de Bucovina, prieten cu pădurile şi izvoarele, cu pruncii şi bătrânii, cu frumoasele mănăstiri înălţate de marii voievozi ai Moldovei, apărătoarea întregii Ortodoxii, Arhiepiscopului Pimen i s-a rânduit pentru călătoria spre Domnul perioada de praznic al Învierii, când, după tradiţia noastră, cerurile sunt deschise. Smerit, istovit, chiar şi lovit, Păstorul (gr.) Bucovinei a ales să aştepte ziua cea mare a întâlnirii cu Mai-Marele Păstorilor la Sihăstria Putnei, într-un loc din care priveşte doar cerurile deschise, pădurile şi izvoarele limpezi.

Pe înserat se aude buciumul care sună cu jale. El îi cheamă pe fiii locurilor să-şi regăsească tradiţiile, să nu uite că Moldova a fost şi rămâne dreptmăritoare, iar valurile şi vânturile nu pot clinti stânca cea tare a credinţei.

† TIMOTEI PRAHOVEANUL
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: