O apariţie editorială altfel despre Fălticeni ca lume a şcolii şi a cărţii

„Hai să pisicim!” de Mioara Gafencu, Editura Studis, 2019, Iaşi, cu o încântătoare copertă de Alexandru Busuioc, este o carte şi şăgalnică, şi gravă, cu autoarea scriind, asemenea celebrei romanciere Colette, în torsul Miaunicii, amintindu-şi, aşternând pe hârtie întâmplări, portrete ale oamenilor şcolii, relatări de evenimente cultural-artistice, note de lectură, toate aparţinând într-un fel sau altul unui Fălticeni care se povesteşte, despre care povesteşte. O cronică plină de căldură, străbătută în spaţiul foşnitor al celor 444 de pagini de chipuri pe care nu le uităm, pe care le ştim, cu care ne salutăm, o umanitate a locurilor privită cu ochi enigmatici de felină şi de prietena sa. Să menţionăm doar câteva nume de pe copertă de carte: PS Timotei Prahoveanul, Grigore Ilisei, monahia Elena Simionovici, Geo Nechita, Dumitru Neculăeasa, Camelia Botez, Gabrel Baban, Maria Toacă, Nicolae Cârlan, Mircea Aanei, Maria Mitocaru, Vasile Moroşanu, Ioan Ţicalo, Mihai Iacobescu, Eugen Dimitriu, Coca Maria Udişteanu, Alexa Paşcu, Valeriu Sandovici, Lenuţa Rusu.

Spre deosebire însă de lecturile mele oarecum asemănătoare, precum „Consideraţiile despre viaţă ale Motanului Murr” de E.T.A. Hoffmann şi „Flush” de Virginia Wolf, în care glasul auctorial vine din lumea celor care nu cuvântă, „Hai să pisicim”! –Hai să stăm de vorbă!, Hai să povestim! – îndemn adresat de o prietenă celeilalte, o profesoară şi o pisică, este concepută ca una de convorbiri. Din respect pentru partenera sa de rememorări (acestea dominând paginile „scrise” împreună), dar şi de meditaţie asupra lumii şi vremurilor noastre, profesoara acordă spaţiu şi prezenţei sale în istorie, pe mapamond, torcând, când una, când cealaltă, o mică enciclopedie a pisicii, care va face deliciul cititorilor cu o făptură de companie mieunătoare.

Nu voi insista asupra acesteia, concentrată în capitolele „Forum pisicesc” şi „Poemă pisicoidală”, preferinţele personale mergând spre restul cărţii, a cărei primă jumătate este dedicată de Mioara Gafencu propriei familii, care este o familie a şcolii şi a cărţii – familie şi în sensul restrâns al celor de-un sânge cu ea, şi în sensul larg, al celor pe care viaţa i i-a adus ca dar nepreţuit ori ca buni tovarăşi în universul hârtiei înnobilate de tipar -, cealaltă reunind cronicile de carte, notele de lectură apărute în diferite publicaţii, începând cu „Cronica de Fălticeni” şi „Crai nou” – Literatură şi Artă. În măsura în care cartea de faţă ar putea să aibă o cheie, cred că aceasta ar fi, la serbarea de sfârşit de an şcolar, „Mioara, fetiţa tatei dulce ca vioara”, recitarea emoţionată şi emoţionantă a copilei tânărului domn învăţător căzut pe front, undeva în „triunghiul morţii, Cotul Donului – Caucazul de Nord – Stalingrad”, cu mormântul rămas necunoscut, la auzul căreia „Plângea doamna învăţătoare, plângeau femeile îndoliate. Sărăcie, durere şi lacrimi. Eu te înţelegeam cel mai mult”, îşi aminteşte pisicuţa, răsfăţată, pe cât se putea în acele vremuri grele, deodată cu micuţa orfană: „Ieşeam împreună cu tine, continuă profesoara, fetiţa care a fost, să aducem, tot flămândă, vaca de la cireadă. Ne adunam în fiecare seară, ca într-un ritual. Laptele muls făcea spume în timpul mulsorii. Toţi aşteptam şi bunica ne dăruia la toţi, mângâind văcuţa şi lăudând-o pentru dărnicie. După viţel, primeam eu cana cu lapte călduţ, dulceag, spumos, apoi tu, prietena mea dragă, apoi Azor. Restul era fiert sau pus la prins. Vaca dădea din coadă, micuţele animăluţe la fel. Toţi o respectam ca pe Vaca Sfântă a indienilor”.

Fetiţa şi şcoala revin peste ani, fetiţa în ipostaza de absolventă de Filologie, proaspăt căsătorită cu un coleg de breaslă, şcoala deopotrivă şi casă, deoarece soţii locuiesc la început în incinta acesteia, tânărul cuplu având ca un prim bun „o pisicuţă cu blăniţa în alb-negru”. Ne aflăm, povestitoare şi cititori, în F., în Fălticeni, axis mundi pentru cei doi profesori ca pentru atâtea strălucite familii de intelectuali, oameni ai catedrei şi nu o dată şi ai scrisului. Entuziasmul, fericirea chiar cu care Mioara Gafencu îşi începe profesoratul sunt intensificate de împărtăşirea cu omul vieţii sale: „Neobosit, ţinea la şcoală ca la familia lui. O voia măreaţă şi recunoscută oriunde. Avea spirit gănist şi l-a lăsat moştenire generaţiilor pe care le-a format şi celor viitoare. Avea vocaţie de educator şi de constructor. La catedră sau pe schelă, argint viu. Neglija adeseori familia, antrenat în problemele şcolii. O bucurie străbătea prin toţi porii fiinţei lui: şcoala mea, la noi în şcoală. Pedagog iscusit şi cunoscător de oameni, a tăiat brazdă serioasă pe ogorul şcolii româneşti. Elevii de altă dată, în semn de recunoştinţă şi respect, au denumit şcoala începuturilor sale, Şcoala «Gheorghe Gafencu», iar Colegiul «Nicu Gane» a dat numele său unui obiectiv pe care l-a construit: cantina./ De altfel, constructorul a semnat naşterea Sălii de sport, a Cantinei, a Internatului, a Atelierului-şcoală. A ridicat Corpul B al clădirii, lipit de fosta Sală de gimnastică, mândrie a festivităţilor din perioada interbelică. A obţinut şi clădirea Corpului C, unde funcţionează săli de clasă. O şcoală, o macro-şcoală. A primit vizitele a doi miniştri, ale olimpicilor şi olimpiadelor, ale universitarilor, ale scriitorilor./ Un prestigiu bine-meritat. Aici a trăit un OM”. Nelipsita pisicuţă şi-l aminteşte la rându-i: „Era falnic, semeţ, vesel şi iubitor”.

Memorabil este portretul pe care i-l face neuitatului Constantin Ciopraga, „ultimul mohican din dascălii de excepţie”, în care admiraţia se împleteşte cu recunoştinţa şi afecţiunea: „A fost părintele meu spiritual”. Şi memorabile sunt rândurile închinate lui Nicu Gane, Vasile Ciurea, Aurel George Stino, Vasile Gh. Popa, Constantin Ilioaia.

Ca şi câinele poetei Elizabeth Barret Browning, Flush din romanul Virginiei Woolf, „Miaunica. MieUnică!” se instruieşte, se cultivă de-a lungul vieţii lângă Mioara Gafencu, astfel că dialogurile lor sunt pline de referinţe culturale, iar inocenţa felinei dornice de cunoaştere de dragul celei dragi le măreşte atractivitatea.

Structura mozaicată a volumului, alternanţa glasurilor profesoarei şi prietenei sale, o căldură sufletească generând căldură, nostalgie şi încredere în viitorul acestei lumi a cărţii & a şcolii care te îndreaptă spre carte măresc farmecul lecturii. Privilegiaţi vor fi, desigur, cititorii fălticeneni.

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Zait Viorica says:

    Deja nu ne mai surprinde faptul ca dna prof Mioara Gafencu ofera tiparului o noua aparitie editoriala. Surprinzatoare este de fiecare data maniera in care o face, tennica literara in care imbraca opera, originalitatea viziunii. Pentru ca “ Hai sa pisicim”
    este o capcana ce trece din liric in dramatic cu usurinta celui care are deprinderea scrisului de inalta clasa. Un univers cunoscut, al scolii , o colaborare de familie fericita , Alexandru Busuioc, in calitate de tehnoredactor si autor al copertilor este nepotul calatorit spre alte meleaguri, reprezentand o dinastie de intelectuali aflat la a patra generatie, un efort conjugat pentru placerea citituluicelor intersati. Felicitari pentru risipa de energie , pentru activitatea intelectuala si literara neintrerupta , pentru intreaga “ tinerete, fara batranete”.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: