Şarpele de casă

În popor sunt binecunoscute expresiile „a încălzi un şarpe la sân”, „a ţipa ca din gură de şarpe”. Şarpele este un animal care inspiră frică, de aceea oamenii îi zdrobesc capul când acesta iese în drum să se încălzească la soare. Simţim un fior pe şira spinării când vedem la circ cum o cadână frumoasă poartă pe după gât, ca pe un colier, un şarpe unduitor şi rece, ori când aflăm că unii semeni de-ai noştri au drept animal de companie un şarpe.

Şarpele i-a fascinat mereu pe oameni, i-a înfiorat şi i-a inspirat. Cel mai concludent exemplu este cel al dacilor care aveau drept steag un cap de lup care se continua cu o coadă lungă de şarpe/ balaur, simbol al vitejiei şi curajului bărbătesc. Brăţările geto-dacice se încolăceau în jurul braţului femeilor precum un şarpe. Amintim şi de statueta şarpelui Glykon descoperită la Constanţa, şi de caduceul lui Hermes din mitologia greacă (un toiag în jurul căruia sunt încolăciţi doi şerpi), dar şi de toiagul lui Esculap, pe care este înfăşurat un şarpe (simbolul medicinei). În arta populară românească regăsim motivul şarpelui sculptat pe furcile de tors, pe bâtele ciobanilor, cât şi pe stâlpi. Apoi, simbolul farmaciei este un şarpe înfăşurat pe piciorul unei cupe, gândul ducându-ne la leacurile băbeşti din vremurile trecute, care se preparau şi din venin de şarpe. Exemplele pot continua.

Spaţiul românesc îi închină şarpelui patru sărbători pe an, dintre care cea mai cunoscută este Alexiile, din data de 17 martie, când aceste târâtoare şi alte vietăţi care trăiesc în pământ sau prin scorburile copacilor în timpul iernii ies la lumină odată cu venirea primăverii. Alături de calendarul popular, îl regăsim în cel creştin ortodox pe Sfântul Alexie, considerat ca fiind patron al târâtoarelor, insectelor şi broaştelor. În această perioadă, curăţenia de primăvară are dublu rol: cel de a igieniza gospodăriile, dar şi cel de purificare prin foc şi fum. Focurile rituale aveau rolul de a alunga rozătoarele, dar mai ales şerpii care îşi puteau face cuib pe lângă casă în grămezile de paie, crengi, gunoaie de pe lângă gospodării. Credinţele de natură populară ne spun că în ziua de Alexii femeile nu foloseau foarfecele, de teama muşcăturii de şarpe, nu depănau lână, crezând că astfel chemi şerpii; în schimb, afumau pomii fructiferi cu tămâie. Mai mult chiar, făceau o turtă pe care o puneau pe un hotar, astfel încât şerpii să aibă ce mânca şi să nu se apropie de case.

Cunoaştem şerpi de pădure, de apă, de câmpie, însă în spaţiul românesc cele mai multe credinţe, legende şi superstiţii s-au născut inspirate fiind de şarpele de casă. Se spune că în pereţii fiecărei case trăieşte un şarpe. Acest şarpe de casă ticăie în pereţi ori sub prag ca un ceasornic şi este protectorul acelei case. Şarpele de casă păzeşte casa, şi pe toţi membrii familiei care locuiesc în acea casă, de boli năprasnice, de vijelii şi trăsnete; şarpele de casă protejează gospodăria de foc mistuitor şi de invazii de insecte. El se hrăneşte cu lapte, rozătoare, ouă, pui de păsări, nu face rău omului, nu este veninos, de aceea nu trebuie ucis. Ca mesager al binelui, ca forţă binefăcătoare, şarpele de casă este invocat în descântece, în vrăji, având puteri vindecătoare. Lăutarii ţigani care colindau târgurile cântau mulţimilor cântece epice despre şarpe la hramuri, nunţi, sărbători săteşti ori prin bâlciurile de la oraş.

Un loc aparte însă îl ocupă şarpele în legendele, poveştile/ basmele noastre populare. În copilărie cu toţii am întâlnit în poveşti balauri cu mai multe capete care se adăposteau în fântâni părăsite şi mâncau fete de împărat. Acel „balaur/ cu solzii de aur”, cu mai multe aripi şi scoţând foc pe nări, ne înfierbânta imaginaţia şi ne ţinea cu sufletul la gură. „Basmele nu sunt făcute de un mincinos, ci de un om înţelept” spunea Coşbuc, fascinat de imaginaţia creatoare a omului de la ţară.

La noi, la români, jocul popular care ne reprezintă este hora. Hora este un joc solar, închinat Soarelui. Hora se joacă în cerc, toţi protagoniştii ţinându-se de mână, dar se mai joacă şi în şir. Amintim aici şi bătrâneasca, un joc având în frunte un vătaf, un conducător de joc, care conduce jocul dintr-o parte în alta ca o unduire, ca un şarpe. Ion Drăguşanul spune că dacă hora în cerc este închinată Soarelui, atunci hora în şir este pentru Lună; hora în şir simbolizează unduirea şarpelui, intrarea acestei reptile în pământ (lanţul Sfântului Dumitru) şi ieşirea sa din pământ (lanţul Sf. Gheorghe) (Ion Drăguşanul, „Bucovina, în mărturii necunoscute”, vol. I, p. 63).

Balaurul/ zmeul îl întâlnim şi în domeniul astronomiei. Despre Constelaţia Dragonului ştim că indică întotdeauna Nordul. Desigur că tot omul simplu a observat cerul şi a dat nume constelaţiilor, observându-le traseul pe bolta cerului.

În latină, şarpelui i se spune „draco”. Ca şi dracul, şarpele este simbolul păcatului în religie; în Biblie ni se dezvăluie cum Satan s-a folosit de un şarpe ca s-o înşele pe Eva şi s-o facă să păcătuiască. Să nu uităm nici de Sf. Gheorghe, cel care a ucis balaurul; legenda spune că, din cauză că oamenii nu mai aveau oi să-i dea să mănânce, balaurul a cerut-o chiar pe fiica împăratului drept hrană.

Dacă facem pomenire de faptul că la druizi oul de şarpe se bucură de mare cinste, ori că Mircea Eliade a fost atras de cultul şarpelui la diferite popoare şi a şi scris despre el, atunci putem recunoaşte fără exagerare că această făptură ne influenţează viaţa şi comportamentul.

 LENUŢA RUSU,

Fălticeni

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: