Ce timpuri fericite au fost !…

Atinenţă. „Pe timpul răsboiului, în toamna şi iarna anului 1917/18, a venit această atinenţă în linia de foc. Populaţia a fost evacuată într-o dimineaţă şi dusă cu tot avutul în Vicov de Sus, iară casele şi gospodăriile au fost distruse cu desăvârşire dimpreună cu staţiunea de tren. Toată atinenţa s-a prefăcut în praf şi cenuşă şi numai un părete de la biserică a rămas. Când am vizitat atinenţa după frica răsboiului mi-a făcut o impresie de tot jalnică căci când s-au întors locuitorii nu au putut cunoaşte nici locul unde au fost gospodăriile lor. Ş-au făcut bordeie în pământ şi se mângăiau cu ajutoarele ce le căpătau de la stat. Acuma le trebue de toate. Încep a-şi face căsuţi şi rânduieli de gospodărie. N-au de gând să plece de aici. Ş-au deschis şi o şcoală în casa unui poleac de acolo şi în scurt vor cere şi alte beneficii. Nu cred să fie, la scumpetea ce domneşte, în stare să-şi zidească biserică. În 10 ani şi-au refăcut toate edificiile şi biserica, încât în anul 1930 nu se mai cunoaşte că pe acolo a fost linia de răsboi. Atinenţa Ruda s-a alipit la com. Baineţ. În locul Vicşanilor se formează colonia Câmpu Mare, ca atinenţă mai aproape.” (Pr. V. Dutciac, „Cronica de la Frătăuţii Noi”)

Burton (Richard). Richard a fost ultimul dintre cei 12 copii ai minerului Thomas Jenkins. După moartea mamei sale, Richard, care avea doar 2 ani, a fost crescut de o soră a sa. Philip Burton, profesorul şi mentorul său, a fost cel care l-a învăţat operele clasicilor şi l-a scăpat de accentul scoţian. De la el a împrumutat Richard numele de „Burton”. Se împlinesc, în 2020, 36 de ani de la moartea lui Richard Burton, star hollywoodian, actor de legendă, creator parcă desprins din romantismul exaltat al altui secol…

Disperare. „Dumnezeu nu ne trimite disperarea ca să ne ucidă, ci ca să trezească în noi o viaţă nouă.” (Herman Hesse)

Masochism. Georges Sand obişnuia să exclame, amintindu-şi de furtunoasa ei legătură sentimentală cu Chopin: „Doamne, ce timpuri fericite au fost! Eram atât de nefericită!”. Cu aceeaşi nostalgie masochistă, tot mai mulţi români evocă epoca Ceauşescu.

Răpiri. „În cazul în care părinţii fetei refuzau să o dea în căsătorie peţitorului, deseori se întâmpla ca tinerele să fie răpite. «O pădure din apropiere sau un alt loc dosnic trebuie să le slujească de adăpost, iar, după aceasta, printr-un prieten, el trimite vorbă părinţilor sau fraţilor celei răpite ca să se înţeleagă cu ei. De obicei, aceasta este treaba preotului, care, printr-un dar oarecare, este câştigat pentru această misiune. De cele mai multe ori reuşeşte mijlocirea; dacă aceasta însă nu este primită, atunci, pentru ca flăcăul ce a răpit mireasa să se poată căsători cu ea şi să fugă de răzbunarea părinţilor ei, trebuie să se mute cu aleasa sa într-un sat îndepărtat» relata Francesco Griselini, potrivit autorilor volumului „Călători străini despre Ţările române” (vol. X, Editura Academiei Române, 2005).

Rezolvare. Dacă vezi că paharul tău e gol pe jumătate, toarnă-l în unul mai mic (care o să i se pară plin). Şi nu te mai văicări, atâta, omule!

Sictir. „Termenul argotic şi familiar «sictir» are valoare morfologică de interjecţie şi înţelesul de «Marş de aici!», «Pleacă!», «Şterge-o!», într-un enunţ ca «Hai sictir!», dar şi valoare de substantiv în expresia «a da cu sictir», de unde s-a format şi verbul «a sictiri», a alunga pe cineva (înjurându-l); a înjura pe cineva. Dicţionarele etimologice (Ciorănescu, Şăineanu) spun despre interjecţia «sictír!» că exprimă vulgar repulsia, venind din sikdir, imperativ pasiv al lui sikmek – a se împerechea, dar vechiul turcism şi-a atenuat treptat sensul etimologic (obscen), observă Rodica Zafiu, căpătând o răspândire destul de mare şi formând o familie lexicală bogată, cu sensuri noi. Zice Mircea Dinescu în «Recurs la Geneză»: Pe după şure, lângă cimitir,/ o pasăre s-a dezbrăcat de pene,/ poate că i-o fi fost un soi de lene/ sau poate-un fel de silă şi sictir/ de-a duce pân’ la capăt sfânta frază,/ inconştienţa zborului fixat/ de-un arhitect necunoscut în sat,/ dar bănuit în aerul de-amiază.” (C. Voinescu)

Vindecare. „Pune mâna pe umărul omului pe care vrei să-l vindeci şi vorbeşte-i… Cere-i ajutor Zeului atunci când vrei să vindeci. Întâi să pui iarba vindecătoare ş-apoi să ridici ochii la Zeu; şi niciodată în ordine inversă. Zeul are timp să aştepte, iar omul nu… Să nu-i spui niciodată celui suferind că nu poţi face nimic pentru el, chiar dacă se află pe moarte. Nu trebuie să-i luăm ceea ce se poate dărui cel mai uşor: speranţa. Dacă nu ştii cuvintele prin care ne adresăm Zeului, născoceşte-le pe loc dinăuntrul inimii tale. Dacă-i vor plăcea, va răspunde imediat şi bolnavul va fi uşurat de durere.” (Marin Mincu)

Zburătoare. Profesoara: – Copii, daţi-mi un exemplu de o pasăre zburătoare. Alina: – Condorul, doamnă. Profesoara: – Bravo! Ce e tatăl tău? Alina: – Avocat! Profesoara: – Ai văzut, copii, un copil de avocat ce bine ştie?! Gigel: – Vulturul, doamnă. Profesoara: – Bravo! Ce e tatăl tău? Gigel: – Om de afaceri! Profesoara: – Aţi văzut, copii… Bulă: – Crocodilul, doamnă. Profesoara: – Cum e posibil să spui aşa o prostie, cum să zboare crocodilul? Ce dracu’ e tatăl tău? Bulă: – Procuror DNA! Profesoara: – Copii, zboară şi crocodilul! Mai jos, e drept…, dar zboară şi el!

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: