Arhiepiscopul biblic: Pimen, cu sufletul lipit de Cer

„Era prin luna iunie a anului 1964, când Pimen iereul, care închega pe răbojul vieţii sale doar 35 de ani, era responsabilul mănăstirii Durău, de la poalele voinicului Ceahlău. Drumeţia noastră se făcea la sfârşitul anului V, când directorul Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ, Profesorul diacon Ioan Ivan, dirigintele nostru drag şi respectat, pe care-l numeam între noi Abraham, ne-a luat ca pe puişorii lui dragi să urcăm Ceahlăul.

Seraficul Pimen, tânăr şi cu barba neagră ca pana corbului, ne-a învăluit cu privirea lui pătrunzătoare şi ne-a arătat biserica mănăstirii cu o pictură aparte, realizată de maestrul Tonitza.

Vedeam pentru prima oară un călugăr îmbrăcat impecabil şi cu o subţirime trupească, demnă de invidiat de orice cucoană din lume. Comunica extraordinar şi aveai impresia că l-ai văzut dintotdeauna.

L-am întrebat dacă este bine să mă fac călugăr. Mi-a răspuns tăiat că este un lucru foarte bun, dar foarte greu şi să nu iau în glumă asemenea porneală pe drumul sihăstriei, spunându-mi că au trecut doar cinci ani de la Decretul 410/1959, când se spulberase întregul tineret din mănăstirile şi schiturile din România.

Mi-a făcut urarea să am răbdare şi să rog pe Dumnezeu şi Maica Domnului să-mi îndrume paşii şi să n-am nicio grijă. Am urcat cu mare bucurie muntele gândindu-mă la sfaturile pe care le-am primit la început de drum, ţinând în tainiţa sufletului comoara dobândită. Ea avea să rodească peste câteva luni, spre marea mea bucurie că m-am putut adăuga celor care jeleau drama şi tragedia risipirii a peste 10.000 de călugări şi călugăriţe din cetăţile duhovniceşti ale Ţării.

Au trecut anii!

De la Putna lui Ştefan al Moldovei Domn şi Sfânt, se auzeau veşti de mari nădejdi, care, deopotrivă, bucurau, dar şi înfricoşau. Pe buzele turiştilor şi pelerinilor se auzeau pomenite numele lui Pimen Zainea şi Iachint Unciuleac. Ei erau trâmbiţele Putnei şi ale Moldovei până-n marile depărtări, glăsuind adevăruri în vremuri de mare restrişte. Istoria de atunci nu putea arăta ceea ce se clama la Putna. «Doina» lui Eminescu, «De la Nistru pân’ la Tisa», era pâinea proaspătă, îmbiată pelerinilor, din cuptorul dragostei, unde jarul era vegheat să nu se mai stingă.

Aici, la Putna cea vestită, aceşti sacerdoţi erau neadormiţi în slujirea neamului românesc. Zeci de ani de şcoală înaltă în ctitoria lui Ştefan Vodă nepereche!

Au urmat ani de zbucium! Paşii nonconformistului Pimen aveau să se îndrepte spre Germania, pentru studii, Ierusalim, pentru slujire, America, pentru misiune.

La 53 de ani (1982), Mitropolitul Moldovei de atunci, Teoctist, Patriarhul de veşnică pomenire, l-a chemat, la vârstă canonică desăvârşită, pe Pimen arhimandritul, la ascultarea de episcop auxiliar al Arhiepiscopiei Iaşilor, fiind sfinţit arhiereu în sobor mare, participând Diodoros I, Patriarhul apostolic al Ierusalimului. A plouat cu har peste Pimen cel pios, dar şi peste întreaga fire, fiind o secetă cumplită, iar zecile de mii de creştini nu s-au mişcat din ploaie. După o vreme, din masa de oameni se ridicau aburi către Cerul care binecuvânta ziua de naştere a Înaintemergătorului Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul!

În primăvara anului 1991, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor îşi primea de acum înainte arhipăstorul cel harnic şi devotat. Din Moldova cea mândră, Suceava şi Rădăuţi, porneau la drum de întărire cu cea mai bogată zestre din lume. Pimen arhiepiscopul acum îşi punea cu şi mai mare dăruire puterile pentru a salva patrimoniul sfânt al Ţării, iar cunoştinţele acumulate la Academia de Arte Frumoase, acum şi mai mult, rod bogat au început să arate.

Am văzut pe acest om al lui Dumnezeu lucrând pe şantierele întinse întru restaurare, nu doar cu îndemnul şi încurajarea, ci punând umărul, ca toţi lucrătorii. Am crezut o vreme că vrea să arate lumii nuanţe de snobism arhieresc, dar m-am convins că nu glumeşte aşteptând laude omeneşti. Era lucru prea serios făcut ca să glumească!

L-am văzut de multe ori şi l-am auzit cum se plângea îndurerat că nu este înţeles şi nu este ajutat la Căminul de bătrâni din Suceava.

L-am văzut sfădind cu vorba şi în scris pe cei care nu mai au timp pentru problemele Bisericii şi că Neamul acesta românesc este sărăcit şi împins în braţele dezastrului moral!

Am văzut şi citit cele trei mari cărţi: Ştefan cel Mare: în Istorie, cronici şi legendă, cu un cuvânt înainte şi binecuvântarea ostenitorului ierarh, Pimen Arhiepiscopul, cel bucuros că Ştefan nu i-a rămas dator pentru cinstea şi munca sa, chiar dacă unii au uitat acest lucru.

Şi, iată, aşadar, Pimen arhiepiscopul este ierarhul din două milenii, care a prins şi cinci sute de ani de la trecerea lui Ştefan Vodă în Ţara de peste veac, cu o Biserică vie şi înfloritoare.

Trupul său obosit de ani, în luna florilor, coboară în brazda Bucovinei să se odihnească de greul zilei, iar sufletul său veghează asupra bisericilor, aşa cum citim în celebra carte a lui Wilhelm Nyssen: «Pământ cântând în imagini!»

Pimen arhiepiscopul se vede mereu răsărind din pământ, din râvna celor de sub brazdă, cu sufletul lipit de Cer!

† Calinic Argeşeanul

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: