Oportună incursiune în istoria cafelei

Pandemia instalată şi la noi de ceva vreme creează destule bătăi de cap şi proprietarilor de cafenele, dar şi clienţilor fideli. Nicăieri cafeaua nu este mai bună decât în aceste localuri, unele cu bogate tradiţii şi istorioare amuzante şi „contagioase”.

Istoria cafelei are o interesantă şi lungă legendă încărcată de aventuri şi curiozităţi. „Planta este originară din Etiopia, mai precis din regiunea Caffa, situată la sud de Adis-Abeba, de unde, după unii, i s-ar trage şi numele.” Legenda spune că, în anul 575 e.n., un păstor, pe nume Kaldi, a ajuns cu turma de capre la liziera unui desiş de arbuşti ce aveau pe frunzele lor verzi nişte boabe roşii. Curioase şi pofticioase, neastâmpăratele fiinţe au început să mănânce lacome. Nu după mult timp şi-au schimbat comportamentul, ridicându-se toate, ca la un semn al unui maestru de balet, în două picioare, începând să danseze într-o horă lentă, apoi totul s-a transformat într-o „ţopăială” frenetică. Uimit, Kaldi n-a înţeles brusca lor schimbare. A doua zi s-a decis să facă o experienţă pe propria-i piele. A cules un pumn de boabe roşii şi apoi le-a mâncat. Deodată l-a cuprins o pornire năvalnică de a dansa şi s-a alăturat horei caprelor, sărind împreună cu ele până a obosit. Aşa a fost descoperit efectul euforic al cafelei, care s-a extins apoi ca o „pandemie” în tot mai multe ţări.

Din Etiopia, a luat drumul Arabiei la începutul secolului al XV-lea, folosită sub forma unei băuturi obţinute prin fierberea împreună a frunzelor şi boabelor. Treptat au renunţat la frunze şi au folosit doar boabele prăjite şi măcinate, obţinând o fiertură foarte concentrată.

Constatând efectul stimulator al cafelei, ea a fost folosită pentru alungarea somnului care îi cuprindea pe participanţii la lungile slujbe religioase ale cultului mahomedan.

Turcii, invadând Africa de nord, şi-au însuşit această licoare de la arabi, devenind în scurt timp băutură naţională. Mai mult, cafeaua a fost acceptată de Poarta otomană ca mijloc de plată a birurilor de la popoarele învinse. Atât de mult era iubită încât consumul mediu era de 20 de ceşti pe zi.

Dintre europeni, primii care au cunoscut cafeaua au fost veneţienii, întrucât comerţul cu Constantinopolul, în secolele al XVI-lea – XVII-lea, devenise prosper. Era sorbită, ca şi în Orient, fără zahăr.

Fără îndoială că au existat şi obiecţii de ordin medical, precum că folosirea cafelei produce sterilitate, dar şi de ordin religios şi social care, în anumite perioade, au dus chiar la persecuţii şi prohibiţii, dar nu au putut opri primirea cafelei în Europa.

Apariţia cafenelelor a condus la răspândirea acestui produs în cercuri tot mai largi. Încă din secolul al XV-lea, comerţul cu cafea era pomenit la Mecca, la Cairo, apoi la Constantinopol, în 1554.

Următoarea cafenea este pomenită la Londra, deschisă în 1652 de un oarecare Pasqua Rosëe, împreună cu tovarăşul lui, Bowman. Cam în aceeaşi perioadă o cafenea apare la Marsilia (1654), iar la Paris abia în 1672 de către un armean, pe nume Pascal.

Spre sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea, cafenelele s-au înmulţit la Paris, la aceasta contribuind şi ambasadorul Turciei în această ţară, Suleiman Aga, care ar fi adus-o aici în 1669. La recepţiile pe care le dădea, el oferea câte o cafea pregătită cu multă artă, apreciată mult de invitaţi.

Cu timpul, cafenelele s-au răspândit tot mai mult într-un spaţiu teritorial tot mai larg. La Bucureşti, după cum relata scriitorul şi publicistul D. Teleor (1859-1921), cea mai veche cafenea a fost a lui Dudu, din strada Podul Belicului, urmată de cea a lui Fialkowsky, unde se întâlneau, printre alţii, poeţii Grigore Alexandrescu şi Nicolae Scurtu. Ceva mai târziu a apărut şi cafeneaua Capşa, care era foarte căutată.

Cum bine se ştie, unele cafenele au devenit, în multe ţări, locul de întâlnire a spiritelor înaintate, a scriitorilor şi ziariştilor, a artiştilor de tot felul şi a oamenilor politici, care, stăpâniţi de efectul de beatitudine al cafelei, se avântau în discuţii aprinse, susţineau cu pasiune idei îndrăzneţe sau găseau argumente noi în sprijinul anumitor concepţii vechi.

Apariţia şi răspândirea cafenelelor literar-filosofice şi politice, loc deosebit de favorabil pentru întâlniri între persoane nu întotdeauna însufleţite de aceleiaşi idei şi gusturi (ca şi astăzi, de altfel), a făcut ca unele să devină adevărate „incubatoare de talente şi idei noi, mici academii întâmplătoare, care au promovat dezvoltarea literaturii şi artei, a gândirii filosofice şi politice. Nu trebuie să ne mai mire afirmaţia potrivit căreia „autori ca Théophile Gautier, Alexandre Dumas, Eugene Sue, Emile de Girardin nu pot fi înţeleşi fără să se ia în considerare cafenelele”.

Incontestabil că şi pentru Mihai Eminescu, formaţia lui intelectuală şi artistică, mediul cafenelei a fost un stimulent. Ceea ce îl atrăgea aici nu erau întotdeauna discuţiile agitate din jurul meselor cafenelelor. Când era student la Viena, el căuta câte un asemenea local ferit de invazia gălăgioasă a colegilor săi de universitate pentru ca astfel să-şi poată improviza un refugiu unde să citească într-o „desăvârşită izolare” reviste şi ziare. E drept că uneori era atras de discuţiile aprinse ce se încingeau între studenţi români adunaţi la cafeneaua „Troidl” pentru a schimba idei şi informaţii sub semnul înfrăţirii naţionale şi a luptei de eliberare.

Se ştie că pe vremea când era redactor la „Timpul” poetul se întâlnea cu ceilalţi colaboratori ai ziarului la cafeneaua „Iordache”, dar şi la cea a lui Oteleşanu, „fără a avea aici relaţii cu nimeni”, mărginindu-se să citească gazete nemţeşti şi „să râdă singur”. L-a atras şi cafeneaua situată în apropierea redacţiei din strada Lipscani a ziarului „Timpul”, dar şi altele.

Unele cafenele, pentru că au avut un rol istoric, prin vechimea lor şi importanţa personajelor care le-au frecventat, au devenit obiective turistice, impunându-se vizitarea lor asemenea muzeelor, caselor memoriale ori bisericilor vechi.

Despre trecutul literar şi artistic al Bucureştilor nu se poate vorbi fără să fi vizitat cafeneaua „Capşa”, fondată în 1852. Dacă mulţi scriitori preferau cafenelele în acea perioadă, Ion Luca Caragiale, fără să le dispreţuiască, manifesta o vădită preferinţă pentru berării, devenind la un moment dat chiar patron al unor asemenea comerţuri.

Dintre toate cafenelele literare şi politice, cea care s-a ridicat deasupra tuturor prin vechimea ei, care a fost şi martoră şi a evenimentelor epocale în care a fost implicată, este cafeneaua „Procope”, din Paris, deschisă în 1684 de un tânăr sicilian venit din Palermo, pe nume Francesco Procopie dei Coltelli. Ceea ce a contribuit mai ales la prosperitatea ei a fost vecinătatea cu „Comedia franceză”, unde se întâlneau să discute, în faţa unei ceşti de cafea, mai ales actori şi autori de piese teatrale, cafenea transformată ulterior într-un centru de reunire a unei elite intelectuale. După mutarea Comediei franceze, în 1790, în noua clădire de lângă Palais Royal, a început şi declinul cafenelei, care a mai găzduit sporadic personaje devenite celebre ca Talleyrand sau Napoleon Bonaparte, apoi Paul Verlaine, Sthephane Mallarmé sau oameni politici ca Leon Gambetta. În ambianţa acestei cafenele şi-a plasat Diderot desfăşurarea dialogului ce formează conţinutul satirei filosofice „Nepotul lui Rameau”.

Schimbările aduse în viaţa Parisului de capriciosul mers al istoriei n-au rămas fără consecinţe pentru cafeneaua „Procope”. Până la urmă, ea a fost transformată într-un restaurant vegetarian. La Paris existau şase sau şapte sute de cafenele.

A fost cea mai veche şi mai valoroasă cafenea din lume a literaturii şi filosofiei din secolele al XVIII-lea – al XIX-lea, frecventată de La Fontaine, Voltaire, enciclopedişti, Benjamin Franklin, Danton, Marat, Balzac, V. Hugo, Anatole France şi alţii.

Alte cafenele au apărut ca ciupercile după ploaie în orice colţ al Europei, dar şi pe celelalte continente, consumul de cafea deşteptând pofte dintre cele mai diverse, considerată şi o băutură creştină.

Exprimând, într-o haină muzicală de o suavă ironie protestul femeilor împotriva diferitelor încercări de a fi private de plăcerea de a se înfrupta din râvnita băutură, Johan Sebastian Bach a scris „Cantata cafelei”. Libretul ei povesteşte cum severului tată, care interzicea tinerei fiice să bea cafea, aceasta îi răspunde: „Ce dragă mi-e o ceaşcă de cafea!/ E mult mai dulce decât un sărut,/ Chiar vinul tămâios nu e nimic pe lângă ea!/ De-aceea, de copil cafeaua am cerut,/ Iar astăzi dacă cineva să mă răsfeţe-ar vrea/ Mereu cafea şi iar cafea ar trebui să-mi dea!”.

În ce măsură aceste versuri mai au azi valabilitate pentru tinere, rămâne de văzut. Cred că multe dintre ele preferă mai întâi o tărie, o ţigară şi apoi o cafea, dacă cineva să le răsfeţe ar vrea!

Aşadar suficiente dovezi şi motive întemeiate ca, în cel mai scurt timp, să se redeschidă cafenelele, restaurantele, unde aburinda cafea braziliană să reaprindă în jurul ei veselia, ca să dispară pandemia şi să triumfe armonia!

EMIL SIMION

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: