Cărţi închinate Centenarului Marii Uniri

Maria Toacă, „Drum de dor prin ţara dragă”, Editura Cernivt Misto, 2018, 128 p.

 

1.

Nu ştiu dacă şi-n alte părţi ale ţării, ca de la Suceava, se vede şi se citeşte, se simte şi se înţelege cu ochii minţii, durerea ascunsă pe feţele şi în privirile confraţilor noştri care vin des aici la manifestările culturale, iar apoi se întorc acasă, în aşezările lor străvechi, rămase dincolo de sârma ghimpată, impusă silnic de tăvălugul celui de-al Doilea Război… Eu o percep – deşi nu se vede cu ochii liberi – cum se strecoară în fiinţa mea şi mă-nfioară, şi mă acuză, şi mă-ntreabă: vouă ce vă pasă, sunteţi stăpâni înşivă, la voi, acasă!

…Într-o zi, o ziaristă venită de „dincolo”, mi-a zâmbit uşor, poate şi oleacă trist, dăruindu-mi o carte.

Tocmai despre această fiinţă, soră, consângeană, încerc să vă scriu acum. Şi despre cartea ei.

O cheamă Maria. Maria Toacă. De fapt, numele ei iniţial a fost Andrieş. Toacă e un simbol. A bate toaca – la un schit, la o biserică – înseamnă a vesti că începe slujba, Sfânta Liturghie.

Maria Toacă e din nordul Bucovinei, rămas dincolo de sârma ghimpată, în Ucraina de astăzi.

S-a născut la 3 decembrie 1955 la Lehuceni-Boian, în familia lui Gheorghe Andrieş şi a Veronicăi Ruşveve. Sătucul Lehuceni a făcut parte integrantă din Boian – satul de baştină al marelui cronicar Ion Neculce –, aşezare care, în pofida vicisitudinilor şi invaziilor străine atât de numeroase, şi-a păstrat până aproape în zilele noastre caracterul preponderent românesc: în 2001 avea 91,6% români şi restul de alte naţii. Adică: după recensământul ucrainean – 4.777 locuitori, în total, din care 2.408 români, 1968 „moldoveni”, 298 ucraineni, 42 poloni, 40 ruşi, 9 bulgari, 4 armeni, 2 turci, 9 de alte etnii. (vezi Vasile Bizovi, „Boianul”, Editura Bukrek, Cernăuţi, 2005, p. 104).

Fata aceasta, Maria Toacă, a iubit cartea. Or fi fost înaintaşii ei nu numai consăteni cu Neculce, dar se vede că nepoata a moştenit şi de la dânsul dragostea de slove şi a vrut să lase plugul şi sapa şi să ia condeiul, să facă o îndeletnicire din scris.

A urmat cu multă pasiune Şcoala Medie Generală din Boian şi, în 1973, când a terminat acest ciclu, a intrat la Universitatea de Stat din Chişinău, la Facultatea de ziaristică, pe care a absolvit-o „cu brio”, în 1978. Din acelaşi an a intrat în redacţia gazetei „Zorile Bucovinei”. Publicaţia aceasta a apărut în 1941. În anii războiului a sucombat. În 1967 s-a reînfiinţat. Şi-a continuat apariţia neîntrerupt, dar, până-n 1989, a întrebuinţat, în spiritul „patriotismului socialist”, grafia chirilică. În paginile acestei publicaţii a debutat şi s-a afirmat o bogată pleiadă de condeieri români, din aşezările din regiunea Cernăuţi. Într-o vreme, de când a apărut cu grafie latină, publicaţia era utilizată şi în şcoli ale românilor, ca manual. În paginile ei a fost publicat şi un celebru Abecedar al poetului Grigore Vieru.

Pe Maria Toacă, scrisul a făcut-o cunoscută, stimată, îndrăgită între confraţi şi cititori. A fost aleasă preşedinta filialei Societăţii pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu”, în cadrul redacţiei acestei publicaţii, şi, totodată, secretara Societăţii Jurnaliştilor Români Independenţi din regiunea Cernăuţi.

Pe lângă prezenţa sa permanentă în paginile gazetei „Zorile Bucovinei”, colaborează şi la alte publicaţii: „Concordia”, „Plai românesc”, „Arcaşul”, „Glasul Bucovinei”, „Ţara fagilor” din Cernăuţi, „Crai nou” din Suceava, „Mesager bucovinean” din Rădăuţi, „Memoria” din Bucureşti, „Familia” din Oradea, „Literatură şi Artă”, „Biblio Polis” din Chişinău.

Este membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

Scrisul ei s-a impus prin sobrietate, sinceritate, echilibru, simplitate, e, într-un fel, aşa cum o cere porecla numelui – pe care l-a transformat în renume, Toacă – un fel de lucru sacru, care să cheme la înţelegere, empatie, toleranţă, convieţuire armonioasă şi bazată pe respect reciproc, umanism şi raţionalism. S-ar părea – fără să ne-o mărturisească ea – că adoptă şi practică principiul existent în toate marile religii ale lumii: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”…!

Dincolo de note, ştiri, articole cotidiene, a elaborat şi publicat mai multe cărţi, din care menţionăm: „Martiri români din infernul foamei” (Cernăuţi, 2018, 168 p.), „Dulce-amar de Bucovina”, un volum de succes, scris în colaborare cu scriitoarea, ziarista şi prietena ei de la Suceava, Doina Cernica; acest volum, care cunoaşte câteva ediţii, a fost căutat, elogiat şi premiat pentru aspectele bogate, variate, ale reîntoarcerii la vetrele lor a unor refugiaţi din diaspora, înstrăinaţi, plecaţi din baştina lor, în anii Marelui Război şi în cei de după acesta. Sensul spre care se îndreaptă lumea – în pofida tuturor egoismelor şi naţionalismelor – este acesta: al convieţuirii într-o lume comună, care, prin integrare şi globalizare, să devină o familie tolerantă, armonioasă, frumoasă. Fiindcă e loc pentru toţi.

Dintre scrierile Mariei Toacă, ne vom referi în continuare la „Drumuri de dor prin ţara dragă” (Editura Cernăuţi „Misto”, 2018, 128 p.).

Pe prima pagină, de gardă, deasupra titlului cărţii, găsim inscripţia autoarei: „În Anul Centenarului Unirii, dedic această carte nepoţilor mei Veronica şi Teodor”, iar sub titlul cărţii, drept motto, o strofă din poetul Radu Gyr: „Avem o ţară unde au stăpânit odată/ Vitejii daci, bărbaţi nemuritori/ Şi unde stau de veacuri laolaltă, / Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n nori”.

În „Cuvânt înainte”, scrie Elena Condrei (Botoşani, 5 august 2018: „Cartea «Drumuri de dor prin ţara dragă», ofrandă adusă românilor în Anul Centenar al Marii Uniri de scriitoarea şi jurnalista Maria Toacă, pornită pe drumul spre cunoaştere din Boianul lui Ion Neculce – aureolat de slujbele părintelui Iraclie Porumbescu, tatăl nemuritorului Ciprian Porumbescu – captivează de la primele pagini. Cititorul poate avea sentimentul vizionării unui film în care se derulează file din istoria milenară a poporului român, un film filtrat prin sufletul şi conştiinţa autoarei, mândră de-a se fi născut din acest neam şi de a se fi ridicat din măduva acestui pământ” (p. 3).

Autoarea ne mărturiseşte că vrea să ofere nepoţilor săi şi confraţilor din ţara liberă „un buchet de impresii de călătorie prin cele mai frumoase locuri din ţară” (pe coperta internă).

Ba, zicem noi, cartea e un mirific caleidoscop, cu imnuri de slavă sincere, simple, într-un grai – cum ar scrie Alexei Mateevici – de „Limbă sfântă/ Limba vechilor cazanii/ Care-o plâng/ şi care-o cântă/ Lângă vatra lor ţăranii”.

Maria Toacă descoperă şi „vede” România cu familia: soţul, fiul ei, soţia acestuia şi nepoţica Veronica.

Umblată prin aproape toată Europa, avidă să „citească” lumea şi faptele oamenilor – şi frumuseţile geografice, create şi oferite în dar tuturor, în mod egal, de Marele Creator –, Maria Toacă, într-o stare de calmă detaşare, descoperă cu migală, citeşte şi priveşte „ţara” cu ochii deschişi ai întregii sale fiinţe.

Despre România a aflat prima oară – şi s-a încorporat în sufletul ei –, mai înainte de toate, ceea ce-i spunea bunica atunci când era mică şi nu pricepea, nu înţelegea semnificaţia acestui cuvânt: „…bunica, cu o minusculă porţie «de viaţă austriacă şi o tonă de amar de la sovietici», scăpa câte un suspin nostalgic: «…Pe timpul României» sau «Când am fost la Sfântul Ioan de la Suceava…». Şi-i povestea primele crâmpeie… Selectând – şi respectând, oarecum, ordinea cronologică a reacţiilor din cartea sa, cu text concentrat – unde cuvintele sunt la strâmtoare şi, relativ puţine, dar ideile – la lărgime, iată câteva din reacţiile şi aprecierile autoarei.

De îndată ce-a putut trece vama şi sârma ghimpată, a ajuns „Dincolo de Siret, a intrat în curtea mănăstirii, unde era «Sfântul Ioan de la Suceava» despre care-i vorbise bunica şi «pe la diadema de ctitorii ştefaniene, create prin voinţa Domnului, de mâinile omului, crezând că, după Putna, Voroneţ, Suceviţa, n-aş mai putea găsi ceva mai măreţ, ce m-ar mişca până la lacrimi»” şi „m-ar face să simt ce înseamnă fericirea de-a fi român” (p. 6).

Cândva – scrie autoarea – credeam că numai cine n-a văzut niciodată Putna sau Iaşii nu poate să-şi zică român; acum aş mai adăuga şi Cheile Bicazului fiindcă, deşi „am avut fericirea să cutreier Europa, să păşesc pe străzile de marmură ale Veneţiei, să admir frumuseţile care domină lumea, alunecând, uşor, pe canalurile Veneţiei, ori să stau încremenită (…) în faţa Catedralei «Santa Maria del Fiore» din Florenţa, însă „gura cerească de rai am văzut-o aievea la Cheile Bicazului (…), un dar mai măreţ al lui Dumnezeu lăsat oamenilor (…), această poartă de trecere din Moldova spre Transilvania” (p. 8).

Scriind pe larg despre pitorescul, despre frumuseţile inegalabile ale ţării, autoarea relatează că imagini de o rară încântare i-au cucerit într-o astfel de aventură pe unii turişti străini, încât nu poate să nu scrie despre „povestea de dragoste”, recentă, a unui neamţ şi a unei suedeze: Albrecht Kölner şi Johanna care, vizitând România, s-au hotărât să se stabilească aici, într-o căsuţă rurală, din judeţul Sibiu. Şi, tot astfel, spaniolul Augustin Montero, de 41 de ani, îndrăgostit de-o româncă (ce muncea în Spania) a venit, în 2004, să o cunoască, acasă, la Fundu Bârgăului, şi s-a căsătorit, s-a stabilit aici, şi-au făcut o nuntă ca-n poveşti, aşa cum se fac în zona Bistriţei-Năsăud, cu căruţe, cu druşte şi vornicei, cu palincă şi costume naţionale, locuind, acum, la Prundu Bârgăului (p. 13).

La Braşov, unde lumea europeană ştie şi laudă „unul dintre cele mai îndrăgite festivaluri, „Cerbul de Aur”, reţine, între altele, Maria Toacă că „Biserica neagră, înălţată cu o jumătate de mileniu în urmă este «cel mai mare lăcaş de cult gotic din Transilvania», unde s-a păstrat până azi «cea mai mare orgă din Europa, o colecţie de covoraşe vechi, din Asia Mijlocie», dar recent s-au identificat şi circa 1.400 de morminte din Evul Mediu” (p. 17). Tot la Braşov simte prezenţa lui Ciprian Porumbescu, care, „bolnav şi prigonit de autorităţi”, creează, având „Premiera operetei «Crai Nou» şi acel «succes formidabil», când braşovenii îl poartă pe braţe, iar el va scrie pentru ei «Hora Braşovului»” (p. 17-18).

Face un popas la Castelul Bran. Îşi umple tolba – şi, ca şi ea, şi Veronica, nepoţica – cu legendele de-acolo şi despre „mediatizatele grozăvii despre Dracula”. Vizitează, de asemenea, Cetatea Râşnov, cu legendele tot atât de frumoase ale acesteia.

În 2016, într-un turneu de patru zile pe ruta Suceava – Piatra Neamţ – Sovata – Braşov – Sinaia, admiră Peleşul şi Pelişorul, Casa memorială „George Enescu”, „unde marele compozitor îşi găsea relaxarea după concerte şi loc de inspiraţie. Se opreşte şi la „Cascada Urlătoare, despre care «se povesteşte că sunetul apei are puteri tămăduitoare»”, ascultă diverse legene „din care, unele «de o tulburătoare poveste de dragoste»”, iar la Buşteni vizitează Castelul Cantacuzino, din secolul XVIII, care găzduia tocmai atunci o „expoziţie celebră de tablouri ale pictorului Picasso”. Vizitează, de asemenea, Casa-muzeu „Cezar Petrescu”.

La Cetatea Neamţului îi relatează nepoatei „drama” lui Ştefan cel Mare şi poezia lui Bolintineanu – când domnitorul se ruga de mama, Oltea-Maria, să-i dea drumul în Cetate… „Dar, deschideţi poarta…/ Turcii mă-nconjor/ Vântul suflă rece…/ Rănile mă dor!” la care primeşte răspunsul dârz şi sever… „Ce spui, Tu, străine?/ Ştefan e departe/ Braţul său prin taberi/ Mii de morţi împarte…” pentru a-şi reaminti că (deşi Oltea-Maria, de 8 ani trecută în eternitate) Bolintineanu, „cu duhul său patriotic”, te face să nu pui nicicând la îndoială veridicitatea dialogului, „deşi adevărul istoric ne spune altceva” (p. 23-24).

Scriitoarea vizitează şi aşezarea Răşinari, unde „S-au născut poetul Octavian Goga şi filosoful Cioran”, intră şi în „bisericuţa de la Păltiniş, unde pe români îi atrage nu doar natura pitorească, ci şi interesul pentru filosoful Constantin Noica”. La Târgovişte, ajunge pe Transalpina, „cea mai frumoasă şosea alpină din România”, spre a vedea cu ochii ei „Coloana Recunoştinţei fără de sfârşit” prin care genialul sculptor „exprimă recunoştinţa până în înaltul Cerului eroilor căzuţi pentru independenţa ţării în Primul Război Mondial” (p. 34).

…Dar ce nu vede, citeşte, admiră?… Mănăstirea Lainici „Mireasa defileului”, cu viaţa ieromonahului Adrian Făgeţeanu (1912-2011); complexul de la Sarmisegetuza, Castelul Corvinilor „de pe dealul cu comori ale dacilor”, Cetatea Deva „cu arome de plăcinte”, Parcul dendrologic de la Simeria.

Alba-Iulia, cu „sanctuarele Marii Uniri”, îi prilejuieşte, ducând-o de mână pe nepoţica ei, Veronica, cutremurătoare şi tainice reflecţii despre „demnitatea de-a fi român şi marele curaj de-a purta acest nume în buletin în timpurile sovietice”; sau despre „patriotismul steril” al celor „cu copii şi nepoţi care au trecut pe lângă şcolile cu limba de predare română(e vorba de unii intelectuali de azi din Cernăuţi, n.n.) şi nu ştiu nimic dincolo de «Bună ziua», spunând, astfel, «La revedere» viitorului românilor din nordul Bucovinei, preferând să-şi dea copiii direct la şcolile cu predare a limbii ucrainene din clasa I-a” (p. 54).

Un popas de suflet face scriitoarea şi în „faimosul Viscri”, unde vine şi stă prinţul Charles, „moştenitorul Coroanei britanice”, care a descoperit aici „cetăţi şi biserici fortificate, cu o istorie de sute de ani” (p. 69-70 şi 71-72). Aflând că în Transilvania „sunt mai mult de 200 de vechi biserici ale saşilor”, Maria Toacă notează o constatare esenţială: „Preţuindu-şi propriile valori, românii respectă şi pe cele ale altor neamuri, rânduite de istorie să trăiască pe pământul României” (p. 72).

La Viscri, satul prinţului britanic Charles, Maria Toacă se opreşte la Rupea, „una din cele mai vechi aşezări din România, cetate care a fost întemeiată pe vestigii dacice”, unde-au fost „descoperite obiecte de ceramică şi alte mostre arheologice”; aici se crede că „pe acest loc s-a aflat înainte Cetatea Ramidava, transformată în Castrul roman Rupea, ceea ce înseamnă «stâncă» sau «piatră», notează Maria Toacă, care ar fi atestată documentar în 1324, ceea ce înseamnă că «este una din cele mai vechi aşezări din România, construită pe temeliile cetăţii dacice” (p. 73). Se mai crede, „potrivit unele legende populare că, în vârful stâncii pe care se înalţă Ramidava, s-a sinucis regele şi părintele dacilor, Decebal” (p. 73).

„Crucea de pe Caraiman – aflu de la ghidă, care e rusoaică din Petersburg, dar căsătorită cu un român din Braşov – e unică în lume prin dimensiuni. Are 39,3 m înălţime… Comparată cu Turnul Eiffel din Paris şi cu Statuia Libertăţii din New York, acest monument, ridicat în memoria Eroilor Neamului, a intrat în Cartea Recordurilor primind, în anul 2014, un nou certificat de la Guinnes World Records” (p. 75).

Maria Toacă vizitează şi căsuţa de la Cârţişoara, locul de naştere a lui Badea Cârţan, care s-a dus „mai mult pe jos, vreo 2.000 km, din satul lui, până la Roma, rupând câteva perechi de opinci, ca să vadă «Râmul de la care ne tragem»” (p. 81).

Ba, într-o zi, ajungând la Dunăre, Maria Toacă şi familia au ajuns în zona Cazanelor Mari, cu vaporaşul, şi-a stat 30 de minute privind „Chipul olimpian al lui Decebal, sculptat în stâncă”, aflând că această minune a lumii româneşti este „cea mai mare sculptură din întreaga lume, având 55 m înălţime şi 25 m lăţime. A fost ridicată din donaţiile omului de afaceri, dacologul Iosif Constantin Drăgan, după 10 ani de trudă, fiind finalizată în anul 2004. E mai înaltă decât statuia lui Iisus Hristos din Rio de Janeiro şi aproape cât şi Statuia Libertăţii” (p. 90-91).

…Ce s-ar mai putea spune? Cartea Mariei Toacă e formidabilă. Orice român din ţara liberă, dar mai ales de dincolo de hotarele ţării, găseşte argumente trainice să se poată mândri că s-a născut român. Dacă trăieşte în ea, să nu mai plece în altă parte, iar dacă e între străini, s-o poată dori ca Patrie!

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: