Poveşti de călătorie

Pe Tabor

Din depărtare, Muntele Tabor îmi aminteşte o clipă de dealul Teişor din Mihoveni, cu turla şi scara subţire a releului radio TV urcând în tării, aşa cum îl zăresc de la etajul nouă al blocului nostru de la capătul bulevardului George Enescu din Suceava. De aproape însă îmi apare mult mai înalt şi mai abrupt, din cele două comparaţii mai des întâlnite, cu un vulcan stins şi cu un craniu, ultima părându-mi-se mai sugestivă, un craniu viu, dacă se poate spune, osatura unui cap a cărui carne este o materie diafană, celestă alcătuită din rugăciunile monahilor celor două aşezăminte închinate Schimbării la Faţă a Mântuitorului, ortodox, în partea de nord-est, catolic, în sud, şi ale necontenitelor grupuri de pelerini, culminând cu mulţimea adunată în jurul celui dintâi în noaptea de 19 august a Sărbătorii după Calendarul Iulian, păstrat neîntrerupt aici.

Muntele Sfânt pe care urcăm pe jos pe ultima porţiune a drumului, venind de la Cana Galileii cu autocarul, porţiune scurtă, chiar dacă mai lungă şi mai grea pentru seniorii bucovineni ca orice potecă sau stradă pentru persoanele aşa numitei vârste a treia, îşi arată faţa prietenoasă pentru noi, cu razele soarelui dinaintea amiezii îmblânzite de prezenţa bună a măslinilor, pinilor, eucalipţilor şi a altor arbori din creştet şi de priveliştea verde-aurie a povârnişurilor sale. Dacă îţi îndrepţi ochii încet spre cele două-trei aşezări care se desenează la poale şi îi ridici după aceea spre cer, vezi ca în desfăşurarea lentă a câtorva fotograme dintr-un film vechi urcuşul arhimandritului Irinarh Roset, însoţit de ierodiaconul Nectarie Banul, spre cei 16 ani de desăvârşită sihăstrie a lor în sălbăticiile muntelui, pentru ca apoi, în anul 1859 – în primul rând anul Unirii Principatelor Române sub Cuza Vodă pentru grupul nostru -, să înceapă aici, pe Tabor, construcţia întâiului aşezământ românesc din Ţara Sfântă. Din istoria vieţii acestui ilustru reprezentant al monahismului românesc, provenind dintr-o cunoscută familie de dregători români, spusă de arhim. Ioanichie Bălan în „Patericul românesc”, recunosc că, om al scrisului fiind, simt o emoţie aparte la gândul excelenţei sale în tipografie, şi ca tipograf ales să lucreze la tipărirea Vieţilor Sfinţilor la Mănăstirea Neamţ, şi ca specialist întârziat cu trei ani la Bucureşti din drumul său spre Muntele Athos, la rugămintea Mitropolitul Grigorie, ca să organizeze tipografia Mitropoliei Ungrovlahiei. Născut la Focşani în 1771, are în anul 1843, când îşi începe înălţarea pe Tabor, 72 de ani. Şi totuşi, numai piele, os şi credinţă, se mişcă sprinten pe panta anevoioasă, abia ajutându-se din când în când de baston. Îl urmăresc în repede trecătorul moment al vederii care mi-a fost dat şi mă întorc spre biserica în pridvorul şi apoi vecinătatea căreia îşi doarme somnul cel de pe urmă Irinarh Roset, duhovnic ales şi vindecător vestit, pentru care credincioşii din zonă nu încetau să urce muntele. Avea 88 de ani în acel sfârşit de decembrie 1859 când a trecut la cele veşnice lăsându-şi ctitoria în grija lui Nectarie Banul. Singur, suferind, fără fondurile necesare încheierii şi întreţinerii lăcaşului, acesta va fi nevoit să îl încredinţeze Patriarhiei Ierusalimului şi se află astăzi în administrarea grecilor.

Preotul citeşte din Sfânta Evanghelie după Matei: „.…Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte./ Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina./ Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El./ Şi răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe; Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una./ Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei şi iată un glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L»./ Şi auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte./ Şi Iisus S-a apropiat de ei şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!”

Ce a fost – a fost! Lumea se închină, se roagă şi povesteşte despre cei care s-au aflat aici şi au povestit, despre cei care vin, treji stând şi rugându-se în noaptea de 19 august, despre apariţia an de an, numai atunci în an, ca şi întoarcerea apei Iordanului numai de Bobotează, a unui nor fără seamăn din care se desprind şi plutesc în aer bulgări de lumină, cu o densitate stranie, nor în care fiecare vede rai şi îngeri după credinţa lui. Şoaptele ajung la mine şi răscolesc neaşteptat glasul părintelui Nicodim de la Complexul Monahal din Bănceni, regiunea Cernăuţi, în care se slujeşte în limba română, evocând o altă impresionantă asemenea mulţime, cu zeci de mii de participanţi, de Sărbătoarea Schimbării la Faţă a lui Iisus Hristos pe 19 august la Biserica Schitului Sihăstria a Complexului, singura dată la care la acest schit sever, cu slujbe de noapte, schit în care nu pot intra decât călugării, sunt primiţi şi mireni.

Dar totul trebuie luat cum vine, îmi rezumase experienţa călătoriei sale în Ţara Sfântă Mihai Stamatin, şeful Agenţiei Turistice „Iason” din Suceava, puternic implicat în călătoria noastră, aşa că mă întorc fără mirare pentru această spirală a gândului la bastonul arhimandritului Irinarh Roset, de nu o fi cumva cel al unei senioare din Bucovina, păşind cu grijă în faţa mea. Dar nu, nu, este altul cel care îmi vine în minte în vreme ce cercetez corturile Mântuitorului, lui Moise şi al lui Ilie şi mă plimb cu o sută de ochi în preajma chiparoşilor care străjuiesc ca nişte lumânări uriaşe clopotniţa cu icoana Schimbării la Faţă pe piept, a clopotului de 17 tone adus în anul 2012, frate de firmă cu cel de 25 de tone de la Catedrala Mântuirii Neamului din Bucureşti. Este bastonul din istorisirea citită întâi într-una din numeroasele cărţi ale arhimandritului Timotei Aioanei din Rădăşenii Sucevei, astăzi PS Timotei Prahoveanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, fost reprezentant al Patriarhiei la Aşezămintele Româneşti din Ţara Sfântă, şi reluată într-un film TV realizat de scriitorul Grigore Ilisei. Este un baston de bambus, gol pe dinăuntru, în care stareţul Mănăstirii Râşca a îndesat galbenii economisiţi pentru zugrăvirea unei icoane a Maicii Domnului de unul dintre pictorii cu har de pe Muntele Athos. Însă o furtună a distrus corabia cu care stareţul călătorea spre Constantinopol şi i-a luat tot, lăsându-i numai viaţa. Dar nepreţuit, pentru care Veniamin Piticariu, stareţul, a urcat pe Sfântul Munte ca să-i mulţumească Celui de Sus. La coborâre şi-a recunoscut bastonul în dugheana unui negustor de mărunţişuri din port: l-a răscumpărat, deşi negustorul l-a avertizat că perioada petrecută în apă îl îngreunase. Însă Venimian ştia că nu apa era explicaţia, ci galbenii, cu care s-a reîntors la Mănăstirea Lacu de pe Athos şi apoi acasă, cu icoana, copie a icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Iviron. Făcătoare de minuni, a fost purtată în procesiune împotriva secetei de la Mănăstirea Râşca la Rădăşeni în 1921 şi n-a mai putut fi clintită de acolo. Astfel că atunci când i-a sunat ceasul, trupul stareţului a fost adus de la Râşca la Rădăşeni, sub ocrotirea icoanei pentru care se nevoise atât.

Octavia Pînzariu îmi face semn: un grup se pregăteşte de plecare, putem să avem un minut de linişte şi singurătate la icoana Maicii Domnului de aici. Şi aceasta făcătoare de minuni, şi aceasta cu o poveste legată de Athos, şi aceasta o copie a celei fără seamăn de la Mănăstirea Iviron. A fost cumpărată de un creştin anume pentru Mănăstirea de pe Tabor. Îmbolnăvindu-se, credinciosul i-a rulat pânza şi a pus-o într-o sticlă, cu lumânări, tămâie şi o scrisoare lămuritoare, pe care a încredinţat-o mării. Găsită după câteva luni de un arab din Nazaret, a fost dusă la Mitropolie şi de acolo trimisă aici, la Tabor, unde a înfăptuit prima minune: un tată a luat o picătură din uleiul candelei sale şi a uns pleoapele fetiţei lui venite pe lume nevăzătoare. A treia zi după ungere, fetiţa a putut să se bucure deplin de frumuseţea icoanei care înfăptuise minunea şi a lumii în care îi era dat să trăiască.

O lumină caldă, a zecilor de lumânări de ceară aprinse, cuprind într-o aceeaşi lumină icoana Maicii Domnului chenăruită nu doar cu cruciuliţe de aur, de argint, cu mătănii, perle şi bijuterii, ci şi cu atâtea, atâtea fotografii ale celor care aşteaptă un semn, au nevoie de atenuarea suferinţei, de puterile sale vindecătoare: copii, copii, copii, tineri, iar uşor mai aparte şi o vârstnică. Cineva s-a rugat fierbinte şi pentru mama sa, pe care ar vrea să o ştie în putere, să o mai aibă aproape, în ciuda părului alb care i se vede puţin de sub broboadă şi a obrazului zbârcit de asprimea vieţii şi a timpului. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva, cel mult nume închise în pomelnice, nume rostite tăcut sub semnul crucii. Dar ochii aceia din fotografii mă urmăresc şi după ce ies din biserică, se uită după mine împreună cu Maica Domnului, cât dureros, cât blând, cât absorbindu-mă într-o taină căreia nu i-a sosit clipa înţelegerii. Cine ştie când o să mă caute şi o să mă străpungă în inimă ca un vârf de pumnal!

Ne aşezăm pe iarba verde, ne dăm seama că am putea să o frângem, ne ridicăm pe colţurile de piatră, cu privirile spre mănăstire şi cu prăpastia pantelor abrupte în spate. Nu suntem teologi, luăm aminte la ce ni s-a spus. Mântuitorul s-a arătat în slava Sa divină pentru Moise şi Ilie însetaţi de chipul ceresc şi împreună cu Moise şi Ilie, pentru ca cei aflaţi acum două mii de ani în confuzie să nu creadă că ar fi fost reîncarnarea vreunuia dintre ei. A strălucit ca soarele în faţa lui Petru, Iacov şi Ioan, pentru ca apostolii la rându-le să-i întărească pe ceilalţi în credinţa făpturii dumnezeieşti a Fiului Omului. Mama Sa însă nu s-a îndoit niciodată. Din clipa Bunei Vestiri a crezut cu străşnicie în El! Stăm care ghemuite, cu picioarele încordate din cauza poziţiei de păsări mari, călătoare, pe ramul subţire, care relaxate, cu picioarele umflate întinse în faţă, fără teamă de lunecarea ce ne răsuflă rece în ceafă. Suntem copiii mamelor noastre şi mamele copiilor noştri şi ştim ce înseamnă puterea şi disperarea, după măsura lor.

În aer, bulgări de mireasmă de răşină de pin, de tămâie îmi aduc aminte de cei depănaţi din firul luminii în taina norului Sărbătorii Schimbării la Faţă. I-am mai văzut o dată, sunt aproape două decenii de atunci, când sunând celularul, am ieşit în curtea cu pomi şi iarbă verde a redacţiei ziarului „Crai nou” Suceava. Era monahia Elena Simionovici de la Sf. Mănăstire Voroneţ. „Eşti pe Tabor!” mi-a zis cu dulce fermitate. Am amuţit, cât de surpriza acestei chemări, cât de locul de unde venea, cât de bulgării transparenţi de răşină, de mireasmă de răşină care se învârteau încet printre crengile pomilor, în vârful firelor de iarbă.

Se aude îndemnul adunării în autocar. Fac semn, întârzii doar câteva minute, cât să dau un telefon. În Bucovina, la Voroneţ. „Eşti pe Tabor! Eşti pe Tabor! Eşti pe Tabor!” susură, cântă sferele celeste. Tehnica secolului douăzeci şi unu leagă într-o aceeaşi clipă Taborul de Voroneţ, iar sufletul, anul treizeci şi trei de mileniul trei. Şi ce a fost – este!

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: