Epitaf pentru „copilul răsfăţat al Bucovinei”

Iaca, cerul primăvăratic al Bucovinei iarăşi s-a podidit în lacrimi. De dor şi durere. De jale. De tulburare faţă de cele ce vor/ pot veni. Norii, sfidând molima şi imperativele, s-au adunat pentru a spăla chipul fireştii bunăvoinţe, a limpezi gândurile şi simţămintele cele mai alese şi a ostoi dorul de părintele ale cărui fierbinţi rugi i-au străpuns în drumul lor către zenitul iubirii neţărmurite a Creatorului. Boceşte Bucovina întreagă, aşa cum nu l-a mai bocit decât pe cel „care ne-a fost baci până la adânci bătrâneţi” – Ştefan cel Mare şi Sfânt: „cui ne laşi pe noi, Stăpâne?”.

Amestecând stropi de ploaie cu stropi de lacrimi fieşti şi fireşti, stau cu mâinile întinse ca un cerşetor lăsat orfan pe marginea drumului mântuirii, aşteptând marea milostivire a lui Dumnezeu faţă de un suflet ce ne-a luminat ca un stâlp de foc în Egiptul păcătos al vremurilor noastre timp de aproape trei decenii. Şi asta chiar dacă amintirea morţii e pururea înainte-mi, ştiind prea bine că toţi vom fi seceraţi de secera morţii: unii când vom fi albi ca holdele coapte, iar alţii smulşi din tinereţea-le verde spre a nu se vătăma sau a nu vătăma pe ceilalţi.

Ne-a lăsat „tătuca”…! Suntem orfani de tată, goi de fapte bune, flămânzi de cuvinte duhovniceşti, însetaţi de dorul de el, întemniţaţi în penitenciarul deşertăciunilor noastre cotidiene, ferecaţi în obezi de păcate şi fărădelegi, bolnavi de dorul celui ce ne-a fost tată duhovnicesc, stareţ şi chip cuvios al monahismului, păstor al mioarelor cuvântătoare de pe gura noastră de Rai, stăpân al bunei-cuviinţe şi al dreptei-socoteli, apărător, trăitor şi tutore al tradiţiilor şi valorilor culturale din nordul Moldovei Sfântului Ştefan.

Toate sunt în lume ca şi cum nu ar fi; se arată puţin, pentru ca să piară şi să se schimbe, şi întreaga lumea seamănă cu un teatru ambulant, stradal, care înfăţişează tot felul de scene, şi ai cărui actori urmează unuia altuia şi se schimbă neîncetat.

Sfârşitul pământeştii peregrinări a fericitului întru pomenire Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, ne cheamă a aduce cea din urmă religioasă datorie asupra ţărânei fericitului răposat. Pierderea acestui bărbat al Bisericii strămoşeşti este mare, întristarea noastră adâncă, plângerea cuviincioasă. Cu adevărat, viaţa sa a fost un şir necurmat de fapte virtuoase, petrecerea sa modestă, înfrânată şi sfântă; râvna sa înfocată, atât întru cele bisericeşti ale Pravosloviei, cât şi pentru demnitatea şi fericirea poporului său; iar mai presus de toate, stăruinţa în a îndemna la moralitate cu cuvântul şi cu exemplul faptei, fiind un model de virtuţi vrednice de urmat (pentru toţi cei ce doresc a lăsa o amintire plăcută şi un nume cinstit) după cum însuşi marele Apostol zice: „aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7). Fericite sunt noroadele ai căror bărbaţi merită astfel de laudă. Ferice ţie suflete îndumnezeit că slava lui Dumnezeu ai iubit mai mult decât slava acestei lumi, şi atâtea altare I-ai înălţat Lui, întru care numele Lui se slăveşte neîncetat, iar tu de slava cea nestricată şi pururea fiitoare te-ai învrednicit! Suflet fericit! În ceruri cu slavă te-ai încununat, iar pe pământ pomenirea ta veşnică va fi.

Aşa a făcut vlădica: ceea ce a fost în puterea sa a lucrat, ce n-a putut a dorit, pentru ce a dorit s-a rugat şi s-a luptat cu bărbăţie cu „morile de vânt” ale societăţii noastre actuale. Cu cuvântul a învăţat, cu fapta a dat pildă lăsând viaţa sa…; cu adevărat păstor bisericesc nenăimit, îngrijitor de biserici, de suflete şi de învăţătură, un model vrednic de urmat, după cuvintele marelui Apostol: „şi privind la săvârşirea vieţii lor, să le urmaţi credinţa”.

Aşa a trăit, fraţilor, fericitul şi bunul nostru păstor, sârguindu-se în tot chipul a lucra cele bune şi folositoare şi având însă totdeauna în minte nu cum să trăiască, ci cum să moară, învăţându-se a muri (cf. Mihai Eminescu), după cum adesea ne-o zicea şi nouă, fiilor săi; iar această cugetare este lecţie pentru a îndrepta paşii vieţii: „În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată” (Eccl. 7, 38). Aşa, cugetul său nu era decât pentru sfârşitul cel bun, cuvintele sale nu cuprindeau de cât învăţături mântuitoare cum se cuvine să trăim pentru ca să murim bine; căci nu întru mulţimea anilor ce vom trăi pe pământ stă preţul vieţii noastre, ci în faptele cele bune pe care le vom săvârşi. Numai atunci se socoteşte că omul trăieşte, când lucrează fapta bună; şi nu numai, ci încă şi după moarte numele lui rămâne întru pomenire veşnică la urmaşi: „Ai grijă de nume, că acesta-ţi va rămâne mai mult decât o mie de comori mari de aur. Viaţa cea bună are zilele numărate; iar numele cel bun în veci rămâne” zice Isus Sirah (Eccl. 41, 15-16).

Fraţilor, noi am pierdut pe un bărbat desăvârşit, pe bărbatul evlaviei şi al credinţei adevărate, pe trimisul lui Hristos între noi. Să ne întristăm dar acum şi să plângem, căci pierderea noastră este mare, amintindu-ne că „cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera” (Ps. 125, 5) mântuirea, căci „cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică” (Gal. 6, 8). Biserica a pierdut pe un înfrumuseţător şi apărător al ei; Eparhia pe păstorul şi Arhiereul ei cel cuvios; ţara pe lucrătorul şi doritorul fericirii ei, prietenii pe prietenul cel adevărat. Tot care e român adevărat, bine-simţitor şi bine-cugetător, verse astăzi o lacrimă asupra mormântului celui ce nimic n-avea mai presus de tot ce e românesc, virtuos, cinstit, adevărat. Şteargă-se toată răutatea, pizma şi bârfa!… O, Arhiereu cuvios, că viaţa o ai dat pildă de păstor sufletesc! O, muritor fericit, că aşa ai trăit încât nemurirea să o dobândeşti! O, suflet virtuos, căci curat de orice întinăciune, te-ai suit la lăcaşurile cele cereşti unde toţi drepţii cei din veac sălăşluiesc! Înalţă-te la locul nemuririi, în braţele părinteşti ale Tatălui, ca să auzi după dreptate glasul cel dorit: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21). Primeşte-ţi acum locul ce ţi s-a gătit în ceata Ierarhilor a căror viaţă ai urmat, că întru dreptate şi sfinţenie ai umblat înaintea Domnului, în toate zilele vieţii tale! Slujitor drept al lui Iisus Hristos, întru adevăr ai învăţat, în curăţie ai petrecut, întru dreptate ai lucrat în via Domnului, ia acum plata lucrătorului celui bun, căci „cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 19).

Ştim, părinte, că atunci când te vei prezenta în faţa lui Dumnezeu vei da mărturie despre oamenii cu care ai trăit şi care te-au ajutat să trăieşti frumos; să nu ne dai uitării pe noi, ticăloşii, ci pune cuvânt bun înaintea nemitarnicului Judecător şi o rugă mijlocitoare ca o ardere de tot pe Jertfelnicul cel mai presus de ceruri, căci „mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16). Ia în traista pomenirii şi ale noastre chipuri cernite de întristare; alătură muzicii „Baladei” lui Porumbescu, cea care te însoţeşte pe drumul spre nemurire, şi vocile noastre sugrumate de durere; sunetului de jale al tulnicului adaugă şi tăcerea sfâşietoare a inimilor noastre podidite de durere.

Iartă-ne, Părinte, că noi nu ne-am arătat câtuşi de puţin vrednici de a fi numiţi fii tăi duhovniceşti, supărându-te cu neascultarea, cerbicia, statornicia noastră întru păcat, departe de cinstea Casei părinteşti a iubirii Cerescului nostru Părinte! Îţi vor simţi lipsa mai ales „fraţii cei mici ai lui Hristos” – săracii şi bătrânii – căci le-ai fost purtătorul lor de grijă…

Iartă-ne, Vlădică, pentru că noi am uitat că „ascultarea este mai bună decât jertfa şi supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor” (I Regi 15, 22), iar noi, cuprinşi de înfumurare şi încăpăţânare, am necinstit icoana ascultării sfatului celui bun!

Iartă-ne, Ierarhe, căci noi, preoţii, nu am ştiut să ne ridicăm la înălţimile duhovniceşti ale cuvintelor tale şi la măsura faptelor tale bune, şi câteodată ne-am arătat vase de necinste ale harului lui Dumnezeu, mâhnindu-te! Se tânguiesc cu noi şi bisericile şi mănăstirile pe care le-ai împodobit ca pe nişte cinstite mirese ale lui Hristos, curăţându-le de colb şi nepăsare!

Iartă-ne, Cuvioase, căci noi, cinul monahicesc, nu ne-am străduit a urma pildei vieţii tale călugăreşti, nu ne-am nevoit, rugat, postit, iertat şi iubit după cum ne-ai învăţat prin faptele-ţi ziditoare spre a fi biserici vii ale lui Hristos!

Iartă-ne, Păstorule, căci noi, oile cuvântătoare ale păşunii tale, n-am ascultat fluierul păstoresc ce ne chema la păşunea cea grasă a mântuirii, fiind nedestoinici, ci vrednici de mustrarea cuvintelor evangheliceşti: „v-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi n-aţi plâns!” (Luca 7, 32).

Iertaţi-mi stângăciile şi lipsa cuprinderii întru cuvânt, căci slăbiciunea cuvântului meu nu poate să ajungă la înălţimea vredniciei sale. Eu nu pot face mai mult decât ce a făcut văduva cu cei doi bănişori ai săi; dar Părintele luminilor şi al adevărului nu s-a uitat la darul ei, ci la inima, voinţa şi putinţa ei.

Dumnezeule al bunătăţii celei nemărginite şi al înţelepciunii celei tainice, Doamne al luminii celei neînserate şi al adevărului celui neşovăit! Ascultă şi smeritele noastre rugăciuni şi nu trece cu vederea doririle cele curate ale inimilor noastre. Tu, Cel ce cerci inimile şi rărunchii, cunoşti că cele spre bine cugetăm şi cele de folos le dorim; păstorul ce în locul Tău ni-l vei trimite, fă să fie bun, cuvios, luminat, milostiv, blând, drept, neinteresat… Adică luminat, înţeleg să fie deprins la învăţătura ştiinţelor; iar milostiv, adică, iubitor de omenie; şi neinteresat, adică, nepărtinitor în cugetările şi lucrurile lumeşti. Cu alte cuvinte, îngrijitor de biserici, de suflete şi de învăţătură, vrednic a învăţa cu cuvântul şi cu fapta. Să aibă ca icoană a păstoririi de-a pururi înaintea ochilor icoana vlădicului Pimen cel neagonisitor, milostiv cu cei nevoiaşi, lipsit de înclinare spre opulenţă şi „vânare de vânt”, „bătrân frumos” (călugăr) împlinitor al voturilor făgăduite; să ne iubească aşa cum noi putem să-l iubim, şi să se jertfească pentru noi precum Hristos şi precum noi putem să ne jertfim pentru el, pentru Hristos şi Ortodoxie! Acestea cugetăm, acestea dorim şi pentru acestea ne rugăm. Fă, dar, Dumnezeule al bunătăţii, ca toţi cei ce pot lucra spre folosul Bisericii, al neamului şi al ţării acesteia să cugete, pe acestea să le nădăjduiască şi pentru acestea să lucreze fără hodină întru slava numelui Tău, Amin.

Pr. GABRIEL CIOFU,

Baia

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: