Buchiseli. Un pic de(spre) pălăvrăgeală

 Se pare că, printre alte virtuţi, limba română are şi capacitatea de a califica, incrimina şi „sancţiona” excesele discursive, propunând, în modul cel mai firesc, autocorectarea propriei manifestări concrete, mai ales în forma vocalizată a comunicării, care este vorbirea.

În acest „scop”, şi-a creat o seamă de…anticorpi, îmbogăţindu-se în timp cu numeroase cuvinte şi expresii care, prin semnificaţiile principale ori prin conotaţii peiorative, îndeamnă la măsură şi moderaţie în dimensionarea emisiilor verbale, dezavuând deopotrivă lungimea nejustificată şi lipsa de conţinut semnificativ.

Ca să nu lungim…vorba (în contradicţie cu opinia uşor metaforizantă de mai sus), e cazul să trecem la exemplificări. Nu înainte însă de a aminti că şi paremiologia românească „taxează” clar vorbăria, când, de pildă, afirmă: „Vorba multă, sărăcia omului”; sau când reînvie în format neaoş – „Dacă tăceai, filosof rămâneai” – maxima latinească „Si tacuisses, philosophus manssises”, acestea, e drept, îndemnând mai degrabă la evitarea unor intervenţii neavenite, tăcerea fiind „de aur”.

Din tezaurul lexical cu virtuţile menţionate, mult mai bogat decât îl vom putea ilustra aici, ar fi de extras atât verbe care exprimă şi, implicit, caracterizează procesul (vorbăria), cât şi substantive denumind apucătura / înclinaţia cu pricina ori adjective care-l califică pe vorbăreţul înrăit. De obicei, acestea sunt cuprinse în familii de cuvinte, pe care le înregistrăm în continuare (fără a respecta o anumită ordine şi trecând cu vederea numeroase regionalisme, dar şi termeni esenţiali pentru comunicare, lipsiţi însă de înţelesuri negative: a vorbi, vorbire, vorbăreţ.

  • vorbărie, pălăvrăgeală / a pălăvrăgi / palavragiu, trăncăneală / a trăncăni, sporovăială / a sporovăi, flecăreală / a flecări / flecar, poliloghie, tăifăsuială / a tăifăsui, braşoave, taclale, guraliv, clănţău, caţă, gaiţă, limbut…
  • În lista expresiilor / locuţiunilor, printre altele, ar intra: a se întinde la vorbă, a sta la palavre, a spune vrute şi nevrute, a îndruga / a turna verzi şi uscate, vorbe de clacă, gură spartă, vorbă lungă / multă, moară stricată etc.
  • Aportul neologic (pentru registrul specific persoanelor cultivate) nu este nici el de neglijat, în condiţiile în care, după cum se vede, nu duceam lipsă de variante: locvacitate, logoree, verbozitate / verbiaj / verbalism, bavardaj, facondă etc.

Ca să nu se insinueze bănuiala că opţiunea pentru o astfel de temă ar fi prilejuit o pledoarie pro domo, precizăm că şi taciturnul este ironizat lexical prin cuvinte de genul mutulac ori prin expresii de tipul a-i scoate vorba din gură cu cleştele.

Deşi fiecare dintre cuvintele sau expresiile mai sus inventariate ar merita poate mici comentarii, ne oprim, pentru evoluţia / povestea sa interesantă, doar asupra familiei palavră-pălăvrăgeală-a pălăvrăgi-palavragiu. Aceste vorbe au derivat unele din altele (a pălăvrăgi ar fi rezultat prin derivare regresivă din palavragiu), dicţionarele trimiţând, pentru palavră, la turcescul palavra şi la un cuvânt din greaca modernă care sună aproximativ la fel. (În palavragiu e uşor de recunoscut sufixul turcesc giu, foarte productiv în limba română.) Dacă însă privim lucrurile într-un spaţiu mai amplu şi ne întoarcem în timp, vom constata că există în limba spaniolă, cu sensul „cuvânt”, palabra, preluat şi în franceză – palabre (şi palabrer) folosite mai ales la plural, ca şi în română. În franceză, pe lângă înţelesul de „dezbatere obişnuită între membrii unei comunităţi religioase”, are şi conotaţii peiorative când vizează discuţiile lungi şi plicticoase. Originea propriu-zisă a lexemului este…onorabilă: lat. parabola „povestire alegorică cu conţinut religios; pildă”. De altfel, şi fr. parler „a vorbi” provine din lat. ecleziastic parabolare <clasicul parabola. Se zice că şi parlament ar avea de-a face, în limba de origine, cu parler şi deci cu vorbirea (multă?).

Cu toate că ar mai fi fost ceva de spus şi despre trăncăneala răutăcioasă (bârfe, clevetiri), ca să nu cădem şi mai adânc în păcatul pălăvrăgelii, ne grăbim să-i punem capăt, încât „picul” promis în titlu să nu devină oarece baltă. Iar dacă, scuturând bine acest text, cititorul va da deoparte vorbele de prisos, dar va rămâne cu vreo idee despre temă, e de presupus că buchiselile nu-şi vor fi ratat ţinta. Oricum, după cum îşi încredinţa neamul Nicolae Iorga, „Gândul nu se coboară acolo unde aude prea multă vorbă”.
I. NEDELEA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: