Ana Blandiana: Jumătate de veac de Poezie

În ultima mea călătorie la Bucureşti, invitată împreună cu Maica Gabriela la Ateneu pentru sărbătoarea revistei Memoria, am primit în dar o carte rară – Ana Blandiana. Integrala poemelor, Editura Humanitas, 2019.

Dedicaţia caldă şi bucuria de a avea o asemenea comoară, m-au făcut să mă aplec, în repetate frânturi de vreme, asupra conţinutului poetic.

Sute de pagini de gânduri adânci, amare sau optimiste, cu imagini şi cuvinte alese, poftesc cititorul să ia aminte la mărturisirea poetei făcută pe supracopertă: „Am crezut întotdeauna că poezia nu trebuie să strălucească, ci să lumineze”. Dacă şi străluceşte, prin bogăţia metaforelor, nu-i scade cu nimic puterea de a lumina cititorul, ci dimpotrivă !

Alcătuită din 16 capitole, corespunzând volumelor de poezie apărute între anii 1964 şi 2018, cartea arată cititorului atent evoluţia harului cu care Ana Blandiana a fost împodobită, dar şi creşterea prin cultură, iubire, durere, speranţă şi angajare socială, ca om al cetăţii, nu numai creator de artă.

Primul volum, Persoana întâia plural (1964), se deschide cu o mărturisire adolescentină a eroinei „cu trup firav” ce-şi „caută chipul în oglindă”, dar se încheie cu o imagine care anunţă darul poetic: „ N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,/ Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă/ (precum inima salcâmului din geam/ Coşul pieptului de crengi o face frunză)” (Copilărie, p.7).

Poeta ridică ochii minţii crezând că „Cerul începe din creştetul spicelor,/ De parcă fiecare din ele-ar purta/ Pe cap un vas mare umplut cu cer fierbinte”, iar când ele vor cădea sub secerătoare, vor pune cu duioşie „vasul cu cer pe pământ” (Recoltă, p.11). Ce poate fi mai expresiv pentru pâinea cea de toate zilele pe care o cerem decât faptul că ni se dă, după muncă, şi ca un dar binecuvântat !

În 1966 apare volumul Călcâiul vulnerabil, în care se simte deja un pas înainte în maturizarea poetei: e conştientă de darul ce i s-a dat şi-l trăieşte şi ca o bucurie, şi ca o povară – responsabilitatea pentru cuvântul-vers trimis spre lume: „Tragic mi-i darul asemeni pedepselor vechi. / Ce strămoş mi-a greşit ca să-i port – lauri – vina ? / Tot ce ating se preface-n cuvinte”. Ar dori ca toate verbele să le adune, ca cerul să nu se mai înnoreze de vorbe şi nici cuvintele de dragoste să nu se modeleze în fraze care să-i aducă laude (Darul, p.17).

Ana Blandiana crede în puterea poeziei (a ei şi a celorlalţi poeţi), chiar dacă, peste albul cuvintelor ei, ca dublă ninsoare, unii vor presăra cu răutate cenuşă: „Or să vină ninsori mult mai mari după mine / Şi tot albul din lume va ninge pe voi” (Elegie de dimineaţă, p.43).

Cu volumul A treia taină (1969), întrebările existenţiale devin tulburătoare. Pentru poetă viaţa ei interioară e ca o călătorie într-un oraş străin în care nu cunoaşte pe nimeni, iar întrebarea din finalul poemului rămâne fără răspuns: „Nici o amintire din alte vieţi/ Întrebării/ De ce am fost adusă aici?…” (Călătorie, p.65). Este o invitaţie să răspundem noi, cititorii? Poate pentru a ne oferi clipe de detaşare de cotidianul cenuşiu şi înălţare cu sufletul spre alte zări. Şi oare nu şi aceasta este menirea poeziei?

În 1972 apare volumul Octombrie Noiembrie Decembrie, cu poezii ale unei lumi în care bucuria era interzisă ca şi cum „fiecare bucurie răneşte pe cineva” (La ce serveşte bucuria, p.109). Ce bucurie ? De a scrie ? De a visa ? De a te împlini prin iubire? Greu de răspuns. E un strigăt din vremurile apuse. Dacă nu era îngăduită bucuria, era stăpână frica: „umbrei mele i-e frică” de umbrele arborilor, de umbrele păsărilor, de întuneric. Poeta se detaşează de această stare, că umbra ei e urmărită, şi încheie cu curaj: „Şi eu să nu ştiu de când/ Înaintez fără umbră,/ Cântând” (p.117).

Volumul Poezii se încheie cu o minunată poezie, Rugăciune. „Să stau culcată în zăpadă/ Cu braţele larg desfăcute,/ Închipuind o nespus de frumoasă/ Cruce cuprinsă de somn/ Dinadins.” (p.174) Lacrimi fierbinţi pentru fapte, vise nemărturisite, căinţa adâncă a unui suflet sensibil pentru care poezia e o eliberare de tot ce ne apasă sufletul…

Trei ani mai târziu, Ana Blandiana publica volumul Somnul din somn, în care poezia Ţară e o caldă declaraţie de iubire pentru omul drag: „În tine nu mi-e dor de nimeni/ …/ Timpul-ncet se lasă, / Dar cât de bine şi de cald e-acasă/ Când unul altuia ne suntem ţară” (p.182).

Privind cu atenţie lumea vegetală şi a păsărilor (gutui, lăstuni…), fără a se referi la oameni, poeta îşi face o aspră mustrare: „Dacă, în după amiaza/ De duminică-a toamnei,/ Lumea îmi pare perfectă,/ Numai eu sunt vinovată,/ Numai eu voi plăti – luni” (Duminică, p.209).

Un joc alert de cuvinte sugerează ideea că oamenii sunt liberi şi „îşi dau drumul la gură” doar „în somnul din somn” (În somn, p.214).

Cu volumul Ochiul de greier (1981), poezia Anei Blandiana îmbracă un strai meditativ mult mai adânc. Tristeţea copiilor care, luaţi de valurile vieţii, ajung prea târziu şi nu mai aud glasul părinţilor ce-i aşteaptă, este tulburătoare: „Dar în ţara părinţilor/ Se ajunge întotdeauna târziu,/ Numai când totu-i pustiu,/ Şi doar în lumina de lună/ Se mai strâng împreună” (p.236).

Obosită de viaţă, de idei, poeta ar dori să fie o frunză şi de la ea să înveţe… „Să tremur, să cresc/ Şi de durere să mă fac strălucitoare,/ Apoi să mă desprind de pe ram/ Cu un cuvânt pe buze,/ În felul acela copilăresc/ În care/ Se moare/ La frunze” (Am obosit, p.238).

Hotărâtă să iasă din glasul creaţiei „ca dintr-o biserică părăsită”, se întreabă dacă gestul ei de a fi un om al cetăţii ar fi auzit şi înţeles şi de cei din jur: „Şi dacă, în noaptea din jur,/ Mi-aş da cu un gest cunoscut / Foc în piaţa cea mare,/ S-ar trezi cineva din somn / De prea multă lumină / Sau ar întreba cineva / De unde mirosul de fum?” (Dacă, p.284).

Iar poezia Cât aş fi vrut este un strigăt dureros, o poftire spre o viaţă trăită frumos, fără minciună, fără ură, cu oameni buni, curaţi sufleteşte: „Cât aş fi vrut / Să nu ştim lupta niciodată,/ Să trecem prin lume/ Străini de minciună,/ De durere miraţi, fericiţi de a ajunge-mpreună / În viaţa cealaltă” (p.302).

În 2004 a publicat volumul Refluxul sensurilor. O meditaţie gravă asupra ideii de nemurire este poezia Ceea ce nu înţeleg: „Tot ceea ce nu înţeleg mă ucide,/ Este o moartă cea care continuă să ceară lămuriri/ Să ceară lămuriri,/ Şi să nu le primească, şi să insiste/ Pentru că nici în lumea cealaltă/ Nu se poate trăi fără să înţelegi” (p.528).

Rostul poetei în lume este lămurit prin asemănarea cu fântânile a căror apă izvorăşte mai mult dacă li se cere: „Asemenea fântânilor/ Care-şi dau drumul/ Cu cât le ceri mai multă apă/ Şi cu cât dau au mai mult de dat,/ Am vrut să fiu,/ Am crezut că sunt” (Întrebarea, p.583). Poezia nu e un joc gratuit, ci-i izvorâtă din lacrimă şi zbucium; ajunge ea la sufletul cititorului? Şi dacă ajunge cum e primită ? „Acest poem durează doar atâta/ Cât îl citeşti:/ Data viitoare când îl vei citi/ Va fi altul/ Pentru că tu vei fi altul/ Şi, bineînţeles, va fi complet diferit/ Atunci când îl va citi altcineva” (Acest poem, p.589). Vine acum rândul receptorului. L-ar dori sensibil, deschis sufleteşte şi detaşat de greutăţile vieţii, pentru că poezia este patria neliniştii, este metaforă şi taină.

Şi, totuşi, aprofundând ideea, în poezia Alb pe alb, care deschide volumul Orologiul fără ore (2016), poeta rămâne credincioasă metaforei, chiar dacă nu toţi o vor putea descifra: „Scriu cu alb pe alb / Deşi ştiu că nimeni/ Nu va putea să citească / Nici chiar eu,/ După ce voi fi uitat ce-am scris” (p.663).

În 2018, Ana Blandiana publică volumul Variaţiuni pe o temă dată, un elogiu al iubirii desăvârşite, angajând calde jocuri cu cuvinte: „Ţin minte că m-am întrebat odată/ Dacă noi avem doi îngeri păzitori./ Pentru că, fiind mereu împreună/ Ar fi fost o risipă,/ Unul singur ne-ar fi fost de ajuns” (p.722).

Aş fi putut să umplu aceste pagini cu toate titlurile, premiile, elogiile cu care Ana Blandiana a fost copleşită în cei peste 50 de ani de creaţie poetică. Aş fi putut enumera limbile în care i s-au tradus poeziile, ţările în care a fost invitată pentru a vorbi despre poezie… Dar în locul acestor valoroase aprecieri, am preferat să aleg, ca simplu cititor, din versurile care mi-au fost cele mai dragi pentru mintea şi sufletul meu. Am luat aminte că cele mai mari ale acestei lumi: viaţa şi moartea, credinţa şi necredinţa, iubirea şi ura, frumuseţea şi hidoşenia, înţelepciunea şi prostia, adevărul şi minciuna, tinereţea şi senectutea, cele trecătoare şi cele durabile au fost adunate în pagini de adevărată Poezie.

Cred că cea mai clară şi convingătoare apreciere a actului creator al poetei Ana Blandiana o face singură, pe coperta a II-a a volumului: „N-am fost în stare să scriu altfel decât ieşind din viaţa mea obişnuită, decupând timpul poeziei din timpul vieţii… plecam la scris cum plecau sfinţii în pustie, ca să-l întâlnească pe Dumnezeu, iar ceea ce urma, avea uneori într-adevăr trăsăturile miracolului”. Acest fapt cred că l-a dorit împlinit şi de noi cititorii. Întâlnirea cu Poezia este o ieşire din timp.

Monahia

ELENA SIMIONOVICI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: