A cădea – cădere

Omenirea a intrat, poveste deja veche, într-un vârtej pernicios, lăsându-se pradă, iresponsabil, acestui verb care posedă mârşava putere de a întuneca mintea şi inima. El te face să plonjezi în cel mai arid deşert şi-ţi dă iluzia că te-a adus în proximitatea Pomului vieţii, din al cărui rod poţi să te înfrupţi după pofta inimii, devenită insaţiabilă. Imposibil a mai adăsta în arheitatea umană, atâta vreme cât conjugăm în neştire doar două verbe îngemănate: a avea şi a cădea, risipitoare ale propriei arheităţi. Îmbrăţişăm cu mare drag deşertăciunea care ne orbeşte şi ne saltă pe val („Ce e val ca valul trece”), fără să realizăm că, în felul acesta, nu rămâne nicio urmă a trecerii prin viaţă.

N-avea dreptate Nietzsche când a proclamat moartea lui Dumnezeu? Nu se afla pe baricadele aceluiaşi adevăr şi Eminescu, scriind într-un editorial din „Timpul”, mâhnit cu asupra de măsură: „Ireligiozitatea, abstracţie făcând de dogme, se întinde în mod înspăimântător în secolul nostru”? Cu alte cuvinte, Dumnezeu a murit prin căderea noastră cea de toate zilele, fiind izgonit din sediul inimii.

„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi, unul pe altul să vă iubiţi” (Ioan 13, 34). Iar iubirea Mântuitorului capătă înfăţişarea sacrificiului suprem, punctul zero, de unde s-a putut porni reconstrucţia lumii, fiecare om având (singura avere mântuitoare) posibilitatea să devină un microtheos. Iisus, însă, a fost nevoit să reproşeze multora, încă din timpul propovăduirii Evangheliei, refuzul de a primi Cuvântul, pentru că nu încăpea în aceea, („Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeţi” – Ioan 8, 45), iar opoziţia s-a transmis şi s-a multiplicat în progresie geometrică, aşa cum se înmulţesc spinii, dacă nu ajunge coasa la rădăcina lor. Un microtheos? Dar cum e posibil aşa ceva, când omul nu se satură să viseze măreţia? El vrea să se înfrupte, paradoxal, dintr-o libertate, de unde a fost izgonit Dumnezeu. Nihil sine Deo nu mai e nici măcar o poveste de adormit copiii, e o stânjenitoare banalitate, de care omenirea se scutură cu violenţă. „Cuvântul” nu numai că nu încape în individ, ci a devenit o piedică în „calea progresului”, căci, nu-i aşa?, vrem, precum un personaj trăncănitor din Caragiale, progresul „cu orice preţ”! Aşa s-a ajuns ca, în locul reconstrucţiei evanghelice, persoana umană să-şi decline această calitate şi să cadă în groapa unde dau în clocot, la foc intens, egoismele şi alte… isme ale individului care se crede el însuşi dumnezeu. Şi iaca aşa, trăind într-un cosmos exterior, departe de noi, am „întrupat” un haosmos interior distrugător de personalitate.

Izgonindu-l pe Dumnezeu din inimă, am extirpat de acolo Adevărul, Frumosul şi Calea. Fiecare individ posedă (şi e un posedat!) adevărul despre sine şi despre ceilalţi. Evident că sinele e deasupra celorlalţi, rezultând vorbărie nesfârşită şi lipsă de comunicare, ori o acerbă competiţie provocatoare de conflicte. Lozinca preferată: „Îţi arăt cine sunt eu!”, eventual „…cine suntem noi”, la nivel de grupuscule sau state care se hrănesc, de obicei, cu violenţă. Am strâmbat adevărul (azi, mai mult decât oricând, umblă „cu capul spart”), fiecare după propriul interes („interesul poartă fesul”) şi, în loc de luminare (a se citi „fiinţare”), ne mulţumim cu o altă neisprăvită făcătură, izvodită din cele mai de jos tenebre: corectitudinea politică. O rupem cu tradiţiile milenare şi ne tăiem craca de sub picioare, cu convingerea că nu avem nevoie de cracă, fiindcă ne ţine (cu furcile înroşite în focul iadului!) corectitudinea politică, cea pentru care e valabilă doar vocabula „jos” (Jos toate valorile reprezentative ale neamului!). Ştie incorectitudinea de unde vine şi încearcă din răsputeri să-şi adjudece poziţia nemeritată a înălţimii, prin inversarea polilor, cu rolul nefast al dezinformării.

Frumosul, în acest caz, îl reprezintă toate urâciunile şi mârşăveniile pământului, aduse pentru desfătarea celor mai grobiene simţuri. Eminescu vorbea, la vremea sa, de aşa-zisa „cultură subombilicală”, ambalată de-o vreme încoace în invadatorul plastic, de unde rezultă o poluare nu numai a naturii, ci, mai ales, a moralităţii lumii la dimensiuni nemaiîntâlnite. Aşadar, Frumosul din om, din societate şi din natură a devenit o piedică pentru manifestarea caraghioslâcurilor stârnite de neputinţa omenească lipsită de orice punct de sprijin. „Omul e măsura tuturor lucrurilor”, după zicerea lui Protagoras? Luată ad litteram, e spre cădere. Simţindu-se „coroană a Creaţiei” şi înscriindu-şi şederea pe pământ în locul lui Hristos – Dumnezeu şi Om, adică pe crucea dătătoare de viaţă, poate deveni „măsură” prin smerenie şi iubire, ce asigură libertatea persoanei, cu deschidere largă spre ţinta eliberării de orice balast egoist. Avându-şi punctul de sprijin în Hristos şi în Biserică, persoana umană iradiază Frumosul şi trăieşte în armonie cu tot ce e în jurul său. Este ceea ce am putea numi Fiinţare întru desăvârşire, Calea păcii şi Calea crucii. Au încercat, dându-se de ceasul morţii, s-o facă impracticabilă cominterniştii şi acum vor s-o desfiinţeze, cu mijloace mai subtile, neomarxiştii, închinătorii la corectitudinea politică şi distrugătorii oricărei rânduieli, care îi asigură omului înălţarea din „cercul strâmt” spre crucea dătătoare de viaţă. E Calea de regăsire a eului profund, a arheului fiecăruia şi a omenirii, când bătăile inimii se suprapun peste ritmul dat de cruce, prezentă în Coloana genialului Brâncuşi, sculptura exprimând dorul în cele două ipostaze: chemarea lui Iisus la mântuire („Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” – Ioan 4, 25) şi răspunsul nemuritor al omului. Dincolo de aceasta, ne face ştrengăreşte cu ochiul calea prea largă a căderii în propriul ego, de unde răsare numaidecât strigătul din ce în ce mai augmentat: „Ştiţi cine sunt eu?”. Iar căderea continuă, acoperindu-se cu iluzia sclipicioasă a înălţării. Sunt în balanţă sufletul şi avuţiile lumii, a fi şi a avea, unul asigurând verticalitate şi zbor, celălalt, strivind şi ţintind prăbuşirea.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: