La pas…

Târgul Sucevei nu are foarte multe amintiri care să ţi le spună direct, văzându-le cu ochii. Dar în „răgazul” dintre urgenţă şi alertă (după atâta vreme în care singurele „plimbări” au fost cele între casă şi redacţie, plus deplasările declarate la magazine din preajma domiciliului şi, desigur, la tata), cu bucurie am făcut o incursiune într-o zonă pe care – şi cu oarece imaginaţie – o percep în continuare ca fiind „Suceava veche”: în sus şi în jos, pe străduţele dintre autogară, biserica cea cu turn odinioară roşu şi cele care coboară spre serpentine. La pas alene, rar intersectându-mă cu câte cineva, era gata-gata să fiu pregătit a zice că nu m-am întâlnit cu „nimeni”. Spre a mi se contrazice însă o astfel de ipoteză, agale mi-a ieşit în cale prietenul ziarului Constantin Hrehor, cu care am purtat o scurtă discuţie cordială, de la o distanţă… protector-amicală. Altfel, Suceava (mea) veche se înnoieşte, deşi, ici-colo, chiar şi reabilitate, se mai pot recunoaşte câteva centenare imobile armeneşti sau nemţeşti. Colo, o valoroasă clădire, vreme de câţiva ani greu de vândut, va deveni grădiniţă. Mai sus se toarnă asfalt proaspăt… Până şi Suceava cea veche se mişcă, acesta e sensul, nu poate fi altul. Cu atât mai mult cu cât – cu nou apel la amintiri şi imaginaţie – eşti conştient că este vorba de case şi mai ales oameni care, deşi rari, încă mai sunt şi care au străbătut, trăindu-le, vremuri cu mult mai dificile. Spre un exemplu (personal), am trecut deunăzi şi pe strada unde încă mai există casa în al cărui demisol a fost adăpostită familia Clement la timp de refugiu…