Le cânta în suflet pasărea măiastră a creaţiei

 Cu Grigore Bostan, „Înainte, înainte… să cucerim ce-avem de cucerit”

 „Doiniţi păduri, cum aţi doinit odată/ Sau fremătaţi de nu puteţi cânta./ Tăcerea voastră neagră şi uscată/ N-o înţelege tinereţea mea.”, scria prin anii 60 ai secolului trecut, în plină forţă a regimului totalitar sovietic, un tânăr vlăstar al poeziei, care avea să devină cu timpul un arbore viguros al neamului românesc din Bucovina. Pe sensibilul poet Grigore Bostan l-am cunoscut şi l-am apreciat mai mult ca savant care ne reprezenta limba şi cultura română în mediul academic de la Universitatea din Cernăuţi, în România şi mai departe în lume. Asumându-şi continuitatea idealurilor înaintaşilor, în calitatea-i de şef al Catedrei de Filologie Română şi Clasică profesorul a menţinut oaza de românism şi vectorul demnităţii noastre naţionale la universitate. Grigore Bostan a fost românul care se bucura de prestanţă în faţa autorităţilor, cuvântul său avea putere ziditoare, semănând unire şi pace între conaţionali. În persoana sa aveam la Cernăuţi un reazem temeinic, eram siguri că poate să ne protejeze de molima discordiei, să ne reprezinte cu demnitate oriunde… Mai puţin bănuiam că în adâncul sufletului i se ascunde un alter ego, receptiv de la cel mai uşor freamăt al frunzei până la cele mai mari dureri ale neamului său. Păstrez printre cele mai scumpe cărţi cu autografele autorilor şi câteva volume de versuri ale lui Grigore Bostan. Recitindu-le descopăr de fiecare dată noi sensuri, profunde valenţe poetice. Cu mulţi ani în urmă, în aprilie 2005, în preajma celei de-a 65-a aniversări şi la mai puţin de-un an de la subita-i dispariţie, când pentru soţia sa durerea pierderii era atât de mistuitoare, Lora Bostan a găsit puteri să-mi răspundă la provocarea despre poetul cunoscut doar ei în momentele sacre ale creaţiei. Or, numai ea l-a văzut „între patru ochi cu poezia”, fiind îndreptăţită să spună: „Grigore se considera mai întâi de toate poet, acest aspect al creaţiei sale fiindu-i cel mai drag şi mai dorit. Dacă vreţi să înţelegeţi ce trăia şi cum percepea Grigore Bostan valorile umane şi existenţa în general, atunci partea cea mai sensibilă şi mai nobilă a fiinţei sale numai în poezie poate fi găsită”. Şi numai spre inima ei se îndrepta crezul poetului de a fi pe deplin înţeles: „Şi poate numai tu mă vei găsi/ cu primul bob de rouă luminat/ voi trece-n stol de păsări peste zi/ pe lângă vechiul geam înlăcrimat”.

Nu-mi amintesc unde şi când am auzit prima dată acest cântec „mai vechi ca Unirea” – „Treceţi batalioane române Carpaţii”. Dar după emoţiile ce mă cuprind când îl aud, după fiorii şi furnicarii simţiţi din tălpi şi până-n creştet, îmi dau seama că întotdeauna a fost cu mine. L-au cântat cu mândrie bunicii la 1918, l-au intonat părinţii în primii ani de şcoală, ca mai târziu să-l îngroape în inimă, să-l acopere cu frunze de pelin… Şi totuşi, aşa înecat în amar, „Treceţi batalioane române Carpaţii” era îngânat în surdină, în intimitatea casei, undeva în câmp, când se adunau femeile la umbra vreunui copăcel rătăcit să-şi tragă răsuflarea după istovitoarea muncă de pomană în folosul statului. Atâta jale şi dor reverberau vocile lor, că nu putea fi vorba doar de un îndemn la trecerea Munţilor Apuseni. La alţi Carpaţi se gândeau românii bucovineni când chemau paşnic, prin cântec, batalioanele „cu frunze şi flori”.

Nu pot uita momentul când l-am văzut prima dată, ridicându-se în picioare şi cântând cu toată sala acest cântec, pe academicianul Grigore Bostan. Mă aflam la Gălăneşti, printre delegaţii la primul Congres al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. Atunci credeam sincer că „nădejdea e numai la noi, că ne aşteaptă izbânda” înainte. Atunci când Societatea pentru cultura românească „Mihai Eminescu” din Cernăuţi, condusă de scriitorul şi savantul Grigore Bostan, ne reprezenta întreaga comunitate, ştiam bine ce dorim, spre care izbândă ne îndreptăm. Au trecut aproape trei decenii de la acel eveniment. Acum, când ar fi rotunjit al 80-lea arminden, dacă inima nu i-ar fi cedat atât de timpuriu, recitindu-i al doilea roman din „Eterna” – „Eterna-2 sau Peştera Urşilor”, mi l-am imaginat pe autor urcând creste abrupte în ritmul „Înainte, înainte… să cucerim ce-avem de cucerit”. În urcuşul său, eroul romanului fredonează „Ne-aşteaptă şi cerul, ne-aşteaptă şi munţii!”, cu înflăcărarea cu care l-am văzut la Gălăneşti pe autor cântând „Treceţi batalioane…”. – crezul vieţii sale.

Aşa a fost Grigore Bostan în viaţă şi aşa a rămas să dăinuie în poezie, patriotismul, trăit în sine, simţindu-l cu toate fibrele sufletului. Dacă nu-i grăbea Dumnezeu plecarea la „Eterna”, şi acum, la vârsta-i de 80 de ani, paşii, deşi mai obosiţi, l-ar purta spre Urcuşuri, fericit de a ne vedea citind şi învăţând a trăi vertical din cărţile sale.

MARIA TOACĂ

Cernăuţi