S-ar putea crede – şi filosofii, hermeneuţii, scriitorii, politologii, sociologii şi alte categorii elitiste, formatoare de opinie şi sisteme axiologice au spus-o deja – că civilizaţia ar controla în bună măsură latura sălbatică a omului, îndreptându-l, ca să vorbim pe înţelesul tuturor, de la lupta pentru hrană, sex şi teritoriu (implicit putere) la convieţuirea armonioasă cu sine, cu ceilalţi şi cu natura/ universul. Din păcate, trebuie să constatăm că sălbăticia noastră funciară a fost îmblânzită numai la suprafaţă, iar pojghiţa subţire crapă la cea mai mică atingere, mai ales într-o lume doar aparent preocupată de valorile morale, de alegerea binelui, a adevărului şi a frumosului. Într-o vreme, educaţia religioasă, credinţa profundă în Dumnezeu ca instanţă supremă, iertătoare, dar mai mult pedepsitoare, a normalizat cumva pornirile de haită, curajul tribal de a lua cu forţa pumnului ceea ce îţi doreşti, reglementând inserţia socială şi locul fiecăruia în lume şi în comunitate. Numai că vremurile se schimbă şi e normal să se întâmple aşa, iar afluxul de informaţii, evoluţia tehnologiei, descoperirile privind funcţionarea universului ş.a.m.d. au dezvoltat o frenezie a negaţiilor, oamenii de ştiinţă favorizând (cei mai mulţi, fără intenţie explicită) un nebănuit şi inutil curaj al ateilor, astfel că vorba lui Dostoievski (dacă Dumnezeu nu există, totul este permis) poate fi interpretată şi cum că ne paşte căderea în haos, responsabilitatea răului fiindu-ne coborâtă de pe umeri şi înlocuită de nepăsare, sau somn al spiritului, sau, şi mai rău, de orgoliu antropocentrist: omul este creatorul propriilor valori (sau nonvalori), al propriei lumi (reglementate de propriile legi şi criterii), bucurându-se de o libertate dezmăţată, în virtutea unei convingeri care ne aruncă înapoi, în preistorie, şi chiar mai jos decât ele: „fac ceea ce-mi place şi nu răspund pentru asta în faţa nimănui”.
De fapt, credinţa şi civilizaţia reglementează raportul dintre raţional şi iraţional, doar că ambele au început să fie considerate invenţii de suprafaţă, care demonstrează nimic altceva decât că suntem artificiali şi falşi, capabili de mari minciuni atunci când trebuie să-i manipulăm pe ceilalţi în folos personal.
Că aşa stau lucrurile o demonstrează, de secole, atitudinea faţă de copii. Întotdeauna a fost promovată o cultură a abuzului, începând cu basmele, deci cu cărţile dedicate „educării” celor mici. Ce aflăm de acolo? În primul rând, că vulnerabilitatea copiilor este exploatată de cei mari: copiii sunt alungaţi de acasă în pustietate, fetiţele sunt trimise singure prin pădure să ducă de mâncare bunicuţei, mamele vitrege îi persecută pe cei născuţi dintr-o căsătorie anterioară, mezinul familiei este prostul casei, umilit de toţi ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, dragostea parentală este practic inexistentă, iar cei mici trebuie să se descurce, să lupte pentru supravieţuire şi, dacă mai au şi imaginaţie şi ea este populată cu monştri, mai trebuie să facă faţă şi temerilor, coşmarurilor de zi şi de noapte, forţelor malefice care-i pândesc pentru a-i stoarce de ultima picătură vitală. Nu altfel se întâmplă în desenele animate, a căror apariţie a fost salutată ca un mod plăcut şi folositor de a face educaţie. Numai că şi acolo scenele de violenţă se succed cu repeziciune, Tom, motanul, şi Jerry, şoricelul, ca să ne referim la creaţiile „clasice”, se lovesc, se aruncă în aer cu bombe, dărâmă case, garduri şi grădini, se îneacă în lacuri, râuri şi piscine, îşi dau foc, se strivesc cu tot felul de obiecte casnice, demolând bucătării şi dormitoare, mor şi revin la viaţă, inoculând ideea că violenţa poate fi amuzantă ba, mai mult chiar, poate fi considerată o formă de normalitate. De aici până la filmele pentru adulţi, cu de-alde Van Damme, Rambo, prinţese războinice, transformers şi alte fierătanii agresive (să nu-i uităm nici pe extratereştri, întotdeauna veniţi să ne distrugă) e o trecere firească, anormalitatea ajungând să fie „legiferată” prin uz cotidian.
De jucăriile existente în comerţ şi destinate amuzamentului şi, evident, „educaţiei”, n-are rost să mai pomenim, fiindcă se pot scrie tomuri întregi despre acţiunea lor nocivă asupra dezvoltării psihice a viitorilor adulţi. În aceste condiţii, măcar literatura pentru copii ar trebui să se îndepărteze de cultivarea abuzului şi a agresivităţii ca forme de manifestare socială, dar, din păcate, nici acolo lucrurile nu stau mai bine şi nu ne referim la povestioarele leşinate cu pisicuţe, fluturaşi, albinuţe şi porumbei, ci la cărţile pentru care părinţii stau la cozi interminabile, când nu riscă să le comande pe internet: Harry Potter, vampirii, roboţii ostili, vrăjitoarele malefice, insectele ucigaşe etc. umplu cărţile, librăriile, bibliotecile destinate minorilor, nimeni neînţelegând cum, cumpărând o carte-n dar, ajungi să pavezi iadul cu bunele tale intenţii.
Să mai vorbim de ceea ce aflăm cu un simplu zapp de la canalele de ştiri? Copii bătuţi, copii alungaţi, furaţi, violaţi, traficaţi, ţinuţi în frig şi foame, schingiuiţi pentru a deveni cerşetori… Un tablou sinistru care arată că, pentru societatea în care trăim, „Dumnezeu e mort” şi totul este permis. Degeaba facem spectacol stând ore-n şir să atingem nu ştiu ce moaşte de sfinţi, degeaba ne călcăm în picioare ca să apucăm un pet cu agheasmă de la cisternă, degeaba aprindem lumânări şi, de Paşti şi de Crăciun, ducem cozonac şi prăjituri celor bătrâni, bolnavilor şi orfanilor. Toate-s degeaba, dacă nu dăm doi bani, de fapt, pe şcoală şi pe educaţie, lăsându-i pe cei mici să devină aşa cum suntem şi noi: cu personalitatea alterată, incapabili să ne asumăm vina deprecierii continue a valorilor care ar trebui să constituie, de fapt, chintesenţa umanităţii noastre.
VALERIA MANTA TĂICUŢU
Comentarii