Mărturii ale trecutului românesc în Bucovina (I)

Trăim într-o epocă a difuzării instantanee a oricăror informaţii oriunde în lume, alături de care la fel de rapid se propagă şi fel de fel de bazaconii, dar, nu în ultimul rând, ba poate chiar înaintea tuturora, aşa-numitele astăzi „ştiri false”, adică „fake news”, care au devenit un instrument foarte eficient şi cinic de manipulare a conştiinţei publice. S-ar părea că, în asemenea condiţii de vehiculare ultrarapidă a mesajelor, minciuna nu ar avea prea mari şanse de a supravieţui mult timp. Spre regret, lucrurile nu stau chiar aşa, dar nu e cazul să stăruim asupra cauzelor acestei situaţii, fiindcă mecanismele ce-o determină sunt foarte variate şi sofisticate, precum absolut perverse şi imorale. Astfel că cei alde noi, trăitorii momentului, care am fiinţat o mare parte a vieţii noastre în secolul trecut, cu niscaiva experienţă pricopsită, cu oarecare imunitate la toate genurile de propagandă şi intoxicare practicate de teoreticienii tuturor -ismelor, nu suntem întotdeauna în stare să ne dumirim corect cu privire la avalanşa de interpretări şi versiuni ale diferitelor evenimente ce ni se oferă cu multă generozitate de nu ştii cine şi fără să-ţi dai seama prea bine de unde provin. Asta vizavi de evenimentele curente, adică de ceea ce se întâmplă acum, imediat, în preajma noastră, ba chiar cu noi înşişi. Dar ce să vorbim de trecut, de istorie? Anume cu istoria se produc cele mai mizerabile şi deşănţate falsificări şi contorsiuni care sunt denumite în mod ipocrit „interpretări moderne”. Nu mă refer, evident, la istorie în general, fiindcă fiecare popor în parte îşi apără trecutul său în virtutea propriei capacităţi de a se proteja şi de a se conserva, precum şi în măsura demnităţii pe care şi-o poate asuma, ci la istoria noastră, a românilor (nord)bucovineni, la trecutul neamului din care facem parte în acest spaţiu în care existăm de la geneza lui şi până în prezent, însă pe parcursul ultimelor două secole şi jumătate în entităţi statale străine. Primul lucru care l-au făcut toţi aceşti stăpânitori a fost să umble la istorie, s-o potrivească în aşa fel ca prezenţa lor să nu dea naştere la prea multe întrebări şi nedumeriri, ceea ce de facto însemna înainte de toate să se prefacă că nu observă rădăcinile foarte adânci şi viguroase ale românităţii, iar mai târziu să prindă a le minimaliza încetul cu încetul, pentru ca în cele din urmă să le conteste cu desăvârşire. Cam asta este evoluţia savanţilor de toate speţele în domeniu, dar străini de neamul nostru, care s-au ocupat de istoria Bucovinei fie sub austrieci, fie în perioada sovietică sau cu atât mai mult în prezent. Acesta este doar un aspect al problemei, fiindcă la fel de important, ba poate chiar şi mult mai mult, este şi accesul românilor nord-bucovineni, în special al tinerilor, la istoria lor adevărată şi nu la cea trucată şi preparată într-un mod inadmisibil, după cum le este expusă ea în şcoli. În acest context, însemnătatea cărţii „Mesaje din trecut. Istoria ca lumină, speranţă şi leac”, care poartă semnătura arhivistului cernăuţean Dragoş Olaru, capătă proporţii pur şi simplu greu de subestimat.

Autorul ei este cât se poate de cunoscut în Bucovina, având în vedere ambele părţi ale fostei provincii, fiind prezent în presa naţională de la Cernăuţi, dar şi în cea de dincolo, timp de câteva decenii cu articole şi studii în special pe teme de istorie a ţinutului, dar şi cu subiecte de factură publicistică, cu luări de poziţie şi atitudini publice referitoare la o problematică de stringentă actualitate pentru comunitatea noastră. Este vorba despre anii îndelungaţi petrecuţi în depozitele arhivei din Cernăuţi, în compania unor documente valoroase pentru trecutul nostru şi nu numai, de cele mai multe ori necunoscute nici măcar publicului de specialitate, fără să-i pun la socoteală şi pe ceilalţi cercetători dintre noi, care nu vor avea, probabil, niciodată posibilitatea să le ţină în mână, să le inspire mirosul extraordinar de vechime şi să reconstituie cu ajutorul lor tablouri foarte frumoase sau deosebit de dramatice din viaţa românilor din Bucovina în ultimele două secole. Avem, în schimb, şansa pe care ne-o oferă autorul cărţii să luăm cunoştinţă de un număr foarte mare de documente, scrisori ale unor mari personalităţi istorice ale neamului, nu doar din Bucovina, ci şi din alte provincii româneşti, rapoarte, fotografii şi alte mărturii, pe care domnia-sa le-a cercetat şi valorificat de-a lungul carierei sale arhivistice, cu multă dragoste, migală şi acribie, nefiind însă disponibil de a le fi dat publicităţii (în mare parte) mai devreme, din varii motive, ceea ce nu înseamnă că valoarea lor ar avea ceva de pierdut, ba din contra. Aş zice că ele ne vor parveni într-o etapă a vieţii noastre, când românii nord-bucovineni au o nevoie pur şi simplu uriaşă de un puseu proaspăt şi pur de vitalitate naţională şi nu este vina cercetătorului că aceasta îşi are sursa în trecut, fiindcă în prezent nu mai avem ce aştepta din altă parte. În situaţia când în ultimele două-trei decenii ni se respinge orice drept la istoria noastră, ni se răşluiesc din ea în adevăratul sens al cuvântului perioade întregi, după cum ar fi, să spunem, cea de jumătate de mileniu a apartenenţei ţinutului la Moldova feudală – Ţara de Sus, unde de fapt s-a şi format statalitatea noastră, dar care nu este pomenită vreo dată când se vorbeşte acum de trecutul Cernăuţiului (cel mai elocvent exemplu este omiterea, în traducere ucraineană, din gramota lui Alexandru cel Bun privind prima atestare a oraşului reprodusă pe un zid întreg din faţa primăriei, titulatura acestuia de „domn al Moldovei”), în schimb se va vehicula în mod exacerbat şi, evident, mincinos fel de fel de elucubraţii referitoare la ocupaţia otomană, ceea ce nu a existat în realitate, folosindu-se drept argument o legendă oarecare despre „fântâna turcească”, pentru a li se explica turiştilor de ce Bucovina de-a lungul secolelor nu s-a aflat niciodată în componenţa Ucrainei.

Anume acest imperativ – al dreptului românilor bucovineni la propria istorie în spaţiul în care fiinţează de cel puţin un mileniu, iar dacă vreţi, de două – este valabil nu doar pentru noi, cei de astăzi, ci la fel de vital necesar a fost şi pentru înaintaşii noştri, aflaţi timp de aproape un secol şi jumătate sub o altă ocupaţie străină – cea austriacă. Despre acest fapt vom afla cu lux de amănunte din dovezi istorice foarte concludente şi de netăgăduit pe care Dragoş Olaru le aduce în studiul „Contribuţii documentare la istoricul creării catedrei pentru istoria românilor la universitatea din Cernăuţi” nu doar ca un simplu cercetător imperturbabil ce mizează numai pe valoarea intrinsecă a documentelor şi nici în calitate de comentator distanţat şi cât de cât nepărtinitor, după cum ar trebui să fie un arhivist, ci în calitate de participant nemijlocit şi afectiv la evenimentele de atunci, retrăindu-le pur şi simplu cu aceeaşi emoţie şi tensiune sufletească, la fel cum le-au resimţit protagoniştii de atunci ai acestora – Ion Nistor, Sextil Puşcariu şi alţi profesori, precum şi toată studenţimea patriotică românească de atunci. După mai bine de un secol, autorul jubilează intens împreună cu înaintaşii noştri, iar semnatarul acestor rânduri speră că şi actualii cititori vor simţi la fel, pentru victoria obţinută, în urma unei confruntări drastice cu autorităţile imperiale austriece, pentru ca românii bucovineni să poată deţinea o catedră a istoriei neamului. A fost o victorie istorică, exprimată triumfalist într-un discurs memorabil rostit de Ion Nistor la depunerea jurământului, în calitatea sa de deţinător al catedrei respective, în faţa guvernatorului, a tuturor autorităţilor imperiale şi universitare, precum şi a unui numeros public românesc. Anume pe marginea acestui discurs autorul „Mesajelor din trecut” nici cât de puţin nu-şi cenzurează bucuria, consemnând cu mândrie, dar, deopotrivă, şi cu suficientă amărăciune, următoarele, la care subscriem cu trup şi suflet: „Cât de semnificative şi actuale sunt aprecierile acestui martor ocular al discursului rostit de Ion Nistor! Astăzi, când la facultatea de istorie a Universităţii din Cernăuţi nu mai există nici catedră, nici cursuri în care studenţilor să li se vorbească despre istoria românilor, repetarea acestui discurs, în acea limbă «stranie, nemaiauzită» despre un adevăr istoric ce nu poate fi tăgăduit, suntem siguri că ar avea aceleaşi efecte emoţionale şi de adâncă semnificaţie, precum le-a avut în acel fericit pentru românii bucovineni an 1912. Şi, desigur, acest caz din istoria noastră de acum mai bine de o sută de ani ar putea fi pentru noi un model de urmat, un bun exemplu de solidarizare a tuturor conaţionalilor noştri întru apărarea istoriei noastre, drepturilor naţionale, mândriei de neam, sentimentului şi încrederii de stăpâni ai pământurilor locuite de noi şi stropite nu doar cu sudoarea, ci şi cu sângele strămoşilor noştri de-a lungul secolelor. Înaintemergătorii neamului nostru au demonstrat nu o dată că toate acestea se obţin doar prin luptă, cu perseverenţă şi multă răbdare”. Putem spune că „mesajul din trecut” pe care ni-l comunică un document istoric se suprapune întru totul cu mesajul actual exprimat de autorul cărţii, care, la rândul său, peste ani va putea fi validat de către viitorii cercetători ai prezenţei româneşti şi ai situaţiei românilor în nordul Bucovinei, de asemenea, drept o dovadă documentară incontestabilă, dar de această dată referitoare la o cu totul altă epocă – primele decenii ale secolului XXI. Am putea admite că este vorba de un paradox, când probele documentare menite să dezvăluie o realitate istorică a unor secole apuse se transformă, la rândul lor, prin modul de expunere, comentare şi de raportare a acestora la actualitate, în aceleaşi dovezi incontestabile ce ne denotă acum la fel de convingător adevăruri despre prezentul neamului nostru în componenţa statului ucrainean. Anume acest paradox imprimă cărţii lui Dragoş Olaru o valoare suplimentară, pe lângă cea intrinsecă şi foarte concludentă a înseşi documentelor expuse, intensificându-le efectul şi impactul asupra cititorilor de astăzi. În acelaşi studiu desprindem şi alte conotaţii foarte semnificative şi relevante pentru zilele dramatice şi fatale care le trăim. Bunăoară, vizavi de problema în discuţie, adică deschiderea unei catedre a istoriei românilor, autorul „Mesajelor din trecut” invocă un articol pe această temă din ziarul „Patria”, în care, pe un ton foarte „revoltat” (epitetul îi aparţine), se consemna despre revendicările studenţilor români: „Am format o cerere, care s-a recunoscut de justă, o cerere din cele mai modeste: o singură catedră de pe care să ni se vorbească de trecutul acestei ţeri care nu-i aşa de păcătos precum vreau să-l arete veneticii aduşi de vânturi din toate colţurile lumii şi să ni se povestească viaţa de zbucium a poporului autohton, nu tocmai atât de sălbatec cum îl ţin aceiaşi venetici oploşiţi la vatra ospitalieră a neamului nostru. Noi am fi putut cere mai mult. Şi ni s-ar cuveni mai mult… Dar nu, noi am fost modeşti şi se pare că de modestie o să şi murim. Modestia noastră este privită de cercurile conducătoare ca lipsă de energie, toleranţa noastră proverbială e motiv ca alţii să devină obraznici”. Sau tot acolo: „Universitatea a admis cu inimă grea cererea noastră, dată cu restricţiunea ca nu cumva să se vorbească de pe această catedră, dacă va fi să fie, în limba valahă despre valahi către valahi… Nu destul ne omoară în şcolile primare şi secundare cu limba lor aceşti cultivatori ai noştri, nici la Universitate când e vorba de istoria noastră nu ne pot lipsi de dragostea lor. Ministerul (…) până să rezolve cererea noastră, ne-a trimis un ucrainţ, care nu numai că nu cunoaşte istoria românească măcar cât un absolvent de patru clase primare, dară ne uneşte ca popor şi ne desconsideră ca neam băştinaş al ţerii. Se poate o mai aspră provocare a unui popor, fie el chiar şi mai blând decât cum e poporul român, decât aceasta?”. Evident, nu mai este cazul să venim aici cu alte comentarii sau paralelisme, doar cu o singură excepţie. Este interesant de comparat cum trata problemele naţionale presa de la începutul secolului trecut şi modul cum publicaţiile în limba maternă de astăzi din Cernăuţi, care mai de care autodeclarate ritos drept „ziare ale românilor din Ucraina”, „ziare naţionale” sau ”unici exponenţi ai intereselor comunităţii noastre”, se achită de această sarcină a lor pe care şi-au asumat-o „benevol” doar atâta timp cât este posibilă vreo finanţare, dar şi atunci rezumându-se de fapt doar în declaraţii stridente şi neconvingătoare de genul „noi suntem acasă”, „cât de frumos cântă românaşii noştri” la nu ştiu care festivaluri sau al nesfârşitelor panarame cu poze ale unora şi aceloraşi personaje, de care depinde într-o măsură mai mare sau mai mică susţinerea lor „eurotică”, însă trecându-se pudic cu vederea problemele esenţiale ale existenţei noastre, inclusiv încălcarea celor mai elementare drepturi naţionale ale românilor nord-bucovineni. (Va urma)

ŞTEFAN BROASCĂ

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Felicitări pentru munca depusă , multa sanatate si Dumnezeu sa va intareasca in aceasta lupta pe care o duceți mereu.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: