Din istoria medicală a pandemiilor şi epidemiilor (I)

Endemia sau pandemia bolii coronavirus – în plină globalizare – ne aminteşte că „pământul este tot mai mult o singură ţară iar oamenii sunt cetăţenii ei”: Ultima jumătate de secol ne-a convins că nici poluarea n-are graniţe, fie că e vorba de poluarea chimică sau fizică (radioactivă, de tip Cernobîl şi nu numai); deplasarea masivă transfrontalieră a unor mase mari de oameni a înlesnit şi migrarea unor boli, iar în urmă cu 2 – 3 luni un veritabil tsunami virusologic ne solicita intens şi brusc posibilităţile de adaptare, condiţie sine qua non a supravieţuirii; termenul pandemie provine de la cuvântul grecesc pan – tot şi demos – popor. Adaptarea este cuvântul de ordine şi conţine componente psihologice, economice, organizatorice ş.a.

De la libertatea în sens democratic am trecut în mod acut la adoptarea unor restricţii de deplasare şi la o altă ţinută vestimentară pentru limitarea răspândirii virusului care se răspândeşte cu mare uşurinţă, având predilecţie pentru aparatul respirator, în contextul unor semne generale: astenie, adinamie, dureri musculo-articulare, tulburări de miros, auz şi gust, toate acestea apărute brusc şi cu răspândire în jur prin respiraţie, tuse, strănut, dar şi prin mâini murdare care au atins neprotejate suprafeţe la îndemâna tuturor. Cele mai multe dintre îmbolnăviri sunt forme uşoare şi medii, dar presa arată o creştere constantă a deceselor, mai ales la bolnavii care au boli asociate şi/sau la vârste mai înaintate. La informaţiile tot mai detaliate oferite de TV, radio, cred că sunt utile unele date de istorie medicală a endemiilor, pandemiilor sau epidemiilor, pentru a afla că valuri endemice au creat mari probleme de sănătate la scară continentală, cum a fost anul 1348 când „moartea neagră” (ciuma sau pesta) a cuprins Europa, ducând la decesul a cca. 25 de milioane locuitori. După un scurt răgaz, coşmarul revine. Din volumul de istorie universală publicat în 1996 sub un titlu sugestiv, „Triumful morţii”, ciuma aduce groaza în Europa.

Istoricul francez contemporan cu acel an, Jean de Venette, scria: „În anul 1348, în afară de foamete şi război a apărut ciuma în lume. În porturile europene se zvonea că în ţări îndepărtate ceva îngrozitor avea loc; India se depopulase iar Siria şi Armenia erau acoperite de cadavre”. În portul italian al Genovei au acostat trei galere cu marinari infectaţi de muşcătura puricilor purtaţi de şobolanii de pe nave. Marinarii au fost fugăriţi către mare cu săgeţi aprinse pentru că nimeni nu îndrăznea să-i atingă, dar „moartea neagră” sosise deja – cea mai virulentă epidemie de ciumă bubonică şi pulmonară menţionată de istorie; în 2 ani, 1/3 – 1/2 din populaţia Europei e ucisă (cca. 25 milioane victime)”.

Scriitorul Boccaccio1 a descris, ca martor, ciuma la Florenţa: „s-a trădat prin apariţia unor tumori în vintre2 sau la subraţ, mari cât un măr sau cât un ou; victimele mureau degrabă sau după 4 – 5 zile”. Termenul de ciumă bubonică se trăgea de la acele tumori, iar culoarea neagră a buboaielor a dus la numele de „moartea neagră”.

La sfârşitul anului 1348, boala cuprinsese Franţa, Anglia, Spania, Scandinavia, Portugalia. În acele timpuri lumea nu ştia cum se răspândeşte boala. Totuşi, medicul papei (de la Avignon, unde preşedinţia papală s-a mutat în sec. XIV, cu mici întreruperi) spunea că boala se poate lua „doar privind bolnavii”, iar un medic parizian scria că „o persoană bolnavă ar putea infecta întreaga lume”. Medicul papei descria şi ciuma (pesta) pulmonară: febră mare, tuse cu expectoraţie sanghino-lent care duceau la moarte în 2 zile. Tipul bubonic se răspândea prin puricii şobolanilor negri iar forma pulmonară pe cale aerogenă.

În 1349, coşmarul părea că se opreşte tot aşa cum a apărut de brusc, Papa Clement al V-lea a declarat anul 1350 ca jubiliar şi un milion de pelerini s-au îndreptat spre Roma pentru a sărbători supravieţuirea omenirii; mare greşeală, care a dus la reizbucnirea molimei.

În „Triumful morţii”, o pictură franceză din 1503, „moartea neagră” îşi recoltează prada (în căruţe care culeg morţii pe străzile oraşului).

Autorul tabloului de la Muzeul de artă din Basel (Elveţia), Arnold Bocklin (1827-1901), născut la Basel, în nordul Elveţiei, pictor cu viziuni sinistre dar sugestive, ilustrează moartea prin imaginea unei femei cu o coasă în mână dreaptă, călărind o fiară cu aripi ce sugerează un liliac sau un vampir3, dar cu coadă, zburând pe strada cu bolnavi sau decedaţi deja. De aceeaşi factură, alt tablou semnat de Hieronimus Bosch, olandez, tratează subiecte fantastice sau simbolice (Demonii ş.a.); alte tablouri din Basel: „Insula morţilor”, „Tărâmul celor fericiţi” ş.a., sunt în acord cu Bocklin din muzeul marelui oraş.

Basel este şi azi un centru universitar, cu celebre catedrale catolice din secolele al XI-XV-lea, printre care Rinul îşi duce liniştit apele spre Marea Nordului; am vizitat mai ales acest mare muzeu.

Principatele Române s-au întâlnit cu molimele şi după „Ciuma lui Caragea4”; în Marele Război (Primul Război Mondial) care se continuă cu agresiunea „gripei spaniole”, care a pierdut mai multe vieţi decât războiul însuşi (după unele statistici). Tifosul exantematic, boală a lipsei de igienă acompaniată de păduchii purtători ai agentului cauzal al tifosului a amplificat morbiditatea şi mortalitatea până ce, în al Doilea Război Mondial, decesele de război, foametea şi tifosul exantematic din 1944-1946, au rărit semnificativ populaţia satelor, în care au apărut cimitire noi, cum a fost şi în satul nostru.

Revenind la „Ciuma lui Caragea”, merită să ştim de unde acest favor pentru greci în Principate… Bizanţul, Constantinopolul de mai târziu, capitală a Imperiului Roman de Răsărit, a fost cucerit de turci în 1453; soldaţii otomani au avut drept de jaf trei zile, dar sultanul acordă unele libertăţi religioase creştinilor; grecii primesc şi dreptul la două cartiere „ale lor” (Galata şi Fanarul) în oraşul denumit de ei Istanbul, dar şi dreptul de a conduce ca domnitori în Principatele Române, evident, numirile viitorilor domnitori dintre greci făcându-se la Istanbul.

Alt tablou arată costumul medicilor londonezi, cu un nas fals, ascuţit, purtat în timpul epidemiei de ciumă din anul 1665; nasul era umplut cu plante aromate purtate ca o rezervă într-o casetă care avea pe capac imaginea unui şobolan; plantele aromate mai atenuau mirosurile grele ale morţilor, dar se mai credea că apără şi de boală.

Ciuma bântuise Anglia şi mai înainte, după scrierile unui istoric din sec. VII: „supravieţuitorii abia apucau să-şi îngroape morţii, iar explicaţia unei victorii anglo-saxone în care o armată mică învinge o armată uriaşă, ar consta în ciuma care-i cuprinsese pe cei agresaţi; alte surse spun că ciuma ar fi venit cu comerţul de vinuri”.

Un poet al acelor vremuri scria: „joi a început groaza între crăpatul zorilor şi lăsarea nopţii; ciuma a venit din nou, de nicăieri”, aşa cum se va întâmpla la fiecare 4 până la 12 ani până în sec. XVI. Ultima epidemie mare în Anglia a avut loc la Londra în 1665 şi s-a repetat în 1910 cu un număr mai redus de victime, în timp ce în India s-au numărat 6 milioane decese în 1896. Moartea neagră a fost şi rămâne boala cea mai infecţioasă. Şi astăzi în Anglia de Est se văd case cu ferestrele zidite, acolo unde aveau vedere spre Londra. Abia în jurul anilor ’40 din sec. XX a apărut cel mai ieftin şi sigur leac al ciumei – tetraciclina. În epidemia din 1665 – la Londra ar fi murit cca. 60% dintre cei atinşi de ciumă. În epidemia de ciumă (pestă) din Manciuria, în 1921, bolnavii de ciumă pulmonară mureau până în două zile. (Va urma)

Dr. IOAN IEŢCU,

Dr. VLAD RĂDĂŞANU, membri ai Societăţii Române de Istoria Medicinei

1 Giovani Boccaccio (1313-1375), scriitor renascentist italian, întemeietorul prozei artistice italiene. Comentator al lui Dante, prieten şi admirator al lui Petrarca. „Decameronul”

– culegere de 100 nuvele, realizează o „comedie umană”, în care critica cu umor excesele ascetismului medieval, romanele sale împletind ironia cu senzualitatea, reînviind lumea mitologică cu un proaspăt simţ al naturii („Decameronul” ş.a.)

2 Abdomen cu organele sale.

3 Vampir – mort care, după unele supoziţii populare, iese din mormânt pentru a suge sângele celor vii (Petit Larousse en couleurs), p.963.

4 Caragea, familie de greci stabilită în Ţara Românească în sec. XVII, a dat doi domnitori. Ioan G. Caragea, mare dragoman (traducător) la Palatul Otomanilor, domn al Ţării Româneşti (1812-1818). A rămas în istorie prin „Condica lui Caragea” (1818) care cuprindea reglementări feudale în defavoarea ţărănimii şi prin epidemia de ciumă adusă de alaiul domnesc de la Istanbul.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: