La 100 de ani, Anna Meţcan speră ca boala ce a cuprins întreaga lume să treacă aşa cum au trecut şi alte epidemii îngrozitoare, prin care a trecut şi ea. Ea împărtăşeşte miraculoasele reţete ale vieţii care au ajutat-o să învingă vârsta şi frica de moarte. Astfel reuşeşte să ridice moralul, să-şi regăsească echilibrul pentru cei ce o ascultă. Comuna Ulma este binecuvântată cu multe persoane cu vârste înaintate. Despre aceste persoane, nu o dată a scris fostul învăţător, fost preşedinte al UUR – filiala Ulma, Gheorghe Cega, care urca pe munţi la casele vârstnicilor cu cadouri de sfintele sărbători sau la anumite aniversări. Pentru că el „scrie” acum într-o altă lume, mă simt datoare să scriu despre câteva momente din destinul acestei femei.
S-a născut în Mariniceni, URSS, la data de 20.02.1920. După un timp familia s-a mutat la Rusca. Când Anna a împlinit 8 ani, i-a murit mama. Tata, după ceva timp s-a recăsătorit, stabilindu-se în Ulma. Mama vitregă s-a dovedit a fi o femeie aprigă, fără suflet sau milă. Anna era umilită, lovită cu cruzime, pusă la cele mai grele munci pentru un copil. De educaţia ei, prin şcoală, nici vorbă. Anna a rămas neştiutoare de carte. A slujit în mai multe localităţi, la oameni cu stare materială bună, pentru a-şi câştiga pâinea, prestând exemplar diferite munci. Apoi s-a căsătorit, a avut şase copii: patru fete şi doi băieţi. Dacă ea nu a avut parte de carte, s-a străduit ca toţi copiii ei să înveţe. Rămasă văduvă din anul 1967, nu s-a lăsat doborâtă de situaţie, ci viaţa şi-a luat-o de la început, impunându-şi o putere să mişte munţii din loc, în ciuda faptului că e o „mână de femeie”. Toţi copii ei sunt realizaţi, la casele lor, având şi ei copii. Unii lucrează în ţară, alţii în străinătate, prestând munci în mod corect şi cinstit, fiind demni de toată stima şi lauda. Pe una din fetele ei, Sidonia, am cunoscut-o, fiind mama a şase copii, pe care i-am învăţat. Grijulie pentru soarta copiilor, ea s-a gândit că în Capitală sunt posibilităţi pentru a găsi un rost în viaţă, faţă de un sat. Am susţinut ideea şi am ajutat-o. Am ştiut că ea va răzbi, pentru că se pricepea la toate, fiind harnică ca o albină. Şi a reuşit! Toţi cei 6 copii s-au calificat în diferite domenii, sunt realizaţi; şi ei sunt la casele lor, la rândul lor având copii, şi aceştia realizaţi. Cu câtă bucurie, mândrie, satisfacţie îmi povestea despre copiii ei!… Când venea la mama ei, mă vizita şi pe mine. Sidonia, ca şi sora ei, Maria, au lucrat şi în străinătate. Pe rând, fetele au grijă de mama lor. Pe data de 20.02.2020, la împlinirea a 100 de ani de viaţă, la aniversare au venit toţi copiii sărbătoritei, în semn de respect şi recunoştinţă pentru mama lor – un model de hărnicie, cinste, corectitudine şi credinţă, cea care a adăugat, după puterea ei, trepte pe scara devenirii lor.
Cu câteva zile în urmă mi-a încolţit gândul s-o întreb pe Sidonia ce face mama ei, cum trece coşmarul greu de închipuit şi îndurat – pandemia de coronavirus?! Răspunsul a fost că se descurcă foarte greu cu o indemnizaţie de 300 lei a mamei, de refugiată. Pensia Sidoniei, de 740 lei, e pe card şi nu o poate scoate la Ulma. Iar să se deplaseze nu poate din cauza restricţiilor. Din solidaritate, înţelegere şi respect imediat ne-am mobilizat şi, cu ajutoare, ne-am deplasat la Ulma. Atât Elena Torac, cât şi Daniela Hudema au avut bunici cu vârste înaintate de la care au avut ce învăţa. Elena Torac, în colţul ei de creaţie, pe lângă obiectele de artă pe care le creează, în centru ţine fotografia bunicii ei de la care a învăţat meşteşugul încondeierii oălor. La diferite expoziţii sau când apare la televizor, nu conteneşte a pomeni despre învăţămintele bunicii sale. La fel face şi Daniela Hudema, care o vizitează, o ajută pe bunica ei (după mamă), care a crescut-o şi educat-o.
Am scris despre oameni a căror experienţă de viaţă este extrem de importantă, deoarece ne ajută să înţelegem mult mai bine atât trecutul, cât şi prezentul şi, în special, viitorul, oameni cărora le suntem datori pentru tot ce au oferit de-a lungul vieţii lor.
Se spune că bătrâneţea este vârsta apusului. Poate. Însă există apusuri pe care toată lumea se opreşte să le admire. Am admirat şi noi o femeie de peste 100 de ani cu şase copii, 17 nepoţi şi 24 strănepoţi.
I-am urat încă mulţi ani senini, cu sănătate! Şi am plecat încărcate cu energie pozitivă, cu gândul că facerea de bine, mai ales în momente de criză, poate fi la fel de salvatoare ca spălatul mâinilor şi al feţei de 20 de ori pe zi!
ARTEMIZIA GHEORGHI
Comentarii