Hotărât lucru: Alexa Paşcu ot Fălticeni visează şi se visează în plină adolescenţă. Cred că are pe birou o fermecată oglinjoară care, atunci dând dumnealui se aşază la scris, îl proiectează în trecut, derulându-i pe dinaintea ochilor imagini febrile cu un fost pistruiat îndrăgostit până în vârful urechilor. E cazul ultimului roman, „Vis spulberat”, apărut la Editura „Timpul” din Iaşi, în 2020.
Criticul ieşean Ioan Holban, citând abundent din text, într-o prefaţă cu titlul „Romanul ca oracol al tainelor sufleteşti”, e de părere că avem în faţă „schiţa unui Bildungsroman” şi nu greşeşte, având în vedere că proza în discuţie e un decupaj din formarea lui Dinu Hatmanu, personaj principal aflat în perioada tatonării tainelor vieţii şi a propriei formări. Tânărul e student la Drept şi se dezvoltă între cutumele unei familii tradiţionale (Mircea, colonel în armată, şi Despina, profesoară) şi libertinajul amoros a doi prieteni, pictorul Cornel Barbu şi poetul George Dobrescu). O chelneriţă de la Bolta Rece (cine a numit-o cândva „Borta Rece”?), pe care acesta din urmă i-a prezentat-o, s-a ocupat serios de Dinu în câteva rânduri, spulberându-i lipsa de experienţă prin câteva lecţii… profesionale. După câteva vizite, studentul încetează s-o mai vadă (a devenit şi el un profesionist?), abţinându-se, cel puţin deocamdată, s-o înlocuiască, ceea ce nu se poate spune despre poet, de-a dreptul bolnav în această direcţie, fără… direcţie.
Romanul ne introduce în visul propriu al întregii familii, Dinu pregătindu-se pentru o carieră de diplomat (ambasador sau consul), iar aspiraţia fiindu-i un suport solid pentru obţinerea de rezultate foarte bune la examene. Visul, atât de ispititor, îl face să zburde cu imaginaţia în diferite ţări, mai ales în cele din Orient, unde îşi desfată mai întâi ochii, apoi şi celelalte simţuri ca un consul răzvrătit împotriva canoanelor diplomaticeşti, eludate de pohta vieţii: „Se vedea stând pe covor trăgând din narghilea, în timp ce privea fermecat spre fetele care dansau provocator. (…) În cele din urmă simţi dulceaţa buzelor moi şi fierbinţi. Atât de bine îi era lui Dinu în acele clipe, încât şi-ar fi dorit să rămână pe veci acolo şi să nu se mai întoarcă niciodată în ţară”. Cântecul şi dansul fantasmagorice ale sirenelor terestre orientale nu-l fac să-şi astupe urechile, ci, dimpotrivă, îl aţâţă şi-l aruncă într-o stare de euforie, abandonându-şi orice reacţie de reţinere. Invazia hormonilor cu care cochetează autorul, îl face pe Dinu să treacă peste orice convenienţă chiar în propria casă. Ispitit de „sânii aceia rotunzi şi fermi şi umerii dezgoliţi” ai tinerei menajere, îi încolăceşte mijlocul şi o sărută „pe gâtul catifelat, undeva sub urechea dreaptă”, fără a se gândi la consecinţe. Telegarii care îl împing la un asemenea gest imprudent, nărăvaşi peste măsură, nu-i vor da pace nici altădată, mai ales la vremea vizitelor în atelierul de pictură al prietenului Cornel Barbu. De altfel, pictorul, împreună cu a sa relaţie consensuală – Ancuţa – îi va fi ghid, timp de o săptămână, în capitala Franţei, prilej pentru Alexa Paşcu de a prezenta obiectivele turistice importante din Paris ori împrejurimi, de la Atelierul lui Constantin Brâncuşi la tot atât de celebrul Moulin Rouge. În aceste condiţii, Ancuţa, stăpână pe situaţie, îi recomandă viitorului diplomat să se manifeste, în relaţie cu femeile, aidoma lui Dobrescu:
„Îndrăzneşte, Dinule! Îndrăzneşte şi fii bărbat adevărat!” E un nivel de înţelegere ancorat în baia necesităţilor elementare, pe care, de data aceasta, îndrăgostitul nu-l mai acceptă. E o schimbare în concepţie şi comportament. Absolventul Facultăţii de Drept iubeşte cu adevărat şi nu înţelege să dea frâu liber bărbăţiei, precum cu altă ocazie, şi să-şi nesocotească sentimentele. Intervine al doilea vis ce se suprapune peste primul, cel al căsătoriei cu Silvia Roşioru. Dorinţa de împlinire a iubirii răbufneşte cu toată puterea şi devine mană întru hrănirea visului, vis care nu se astâmpără nici după ce protagonistul află că Silvia e logodită şi nu doreşte să arunce de pe deget inelul dăruit de Valeriu. Ca orice îndrăgostit aflat într-o situaţie similară, Dinu se agaţă, precum cel din învolburarea apei, de paiul speranţei, cutezând a crede că va putea s-o facă pe Silvia să se răzgândească în privinţa căsătoriei cu celălalt. Brusc, ambele vise, dătătoare de optimism, se destramă în urma unui teribil accident, imobilizându-l pe Dinu într-un scaun cu rotile. Cum „prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte”, Silvia promiţându-i înainte că acceptă să-i rămână amică, tinerii însurăţei vor contribui la recuperarea şi vindecarea celui rămas paralizat, minunea întâmplându-se datorită unei operaţii într-o clinică din Viena. Ca urmare, finalul romanului e cât se poate de optimist: „Dacă unul sau mai multe dintre visurile lui Dinu se spulberaseră în urma acelui stupid accident, acum, odată ce starea lui de sănătate revenise la normal, era deschisă calea pentru altele”. E o deschidere spre alte zări, însă un astfel de eveniment atât de traumatic se va constitui într-un filtru foarte serios în ceea ce priveşte anvergura unei alte ţinte. Dar să nu anticipăm şi să nu ne substituim autorului, Alexa Paşcu fiind singurul care îl poate chema pe Dinu Hatmanu, ieşit de sub imperiul hormonilor, către alte încercări ale vieţii închipuite.
„Vis spulberat” e o carte ce poate fi citită în tren, pe plajă, ori într-o cameră cu mireasmă de trandafiri, având o evidentă cursivitate a naraţiunii, iar cititorul va putea să-şi raporteze propriile meandre, mai mult sau mai puţin sentimentale, la cele ale personajului principal.
Comentarii