Linguriţa furată

Socrii mei au fost nişte oameni simpli, care cu greu şi-au câştigat existenţa. Tata-socru a fost lăcătuş mecanic la IRIC, iar mama-soacră croitoreasă (spălătoreasă) la CCH. Cu banii economisiţi şi cu ajutorul părinţilor lor, în 1953, şi-au cumpărat un teren în zona Mirăuţi şi au pornit o casă, doi ani mai târziu.

La începutul anilor ’70 au fost nişte ploi care au ţinut mai multe săptămâni şi, din această cauză, o parte din versantul de sud-est al Sucevei a alunecat înspre valea pârâului Cacaina (Cetăţii). Eu mergeam pe jos din Lisaura şi până la Suceava, la liceu, şi îmi aduc aminte că pe strada Cetăţii, mai jos de intersecţia cu strada Luca Arbore, apăruse un mal de ruptură cam de trei metri înălţime. Au fost afectate trei străzi: Ştefăniţă Vodă, Cetăţii şi Grădinilor.

Pentru stabilizarea versantului ce s-a dus uşor la vale s-au făcut şi propus mai multe drenuri şi s-au plantat copaci (actualul parc Şipote). A fost expropriată întreaga zonă. A fost emis Decretul Prezidenţial nr. 659/1973, conform căruia proprietarii caselor şi terenurilor urma să fie despăgubiţi şi mutaţi la bloc. Socrilor mei li s-a stabilit o despăgubire de 19.000 lei pentru casă, magazie şi teren (12 ari).

Cei de pe străzile Ştefăniţă Vodă şi Cetăţii şi-au părăsit casele şi, imediat, statul a venit cu demolarea. Drenurile şi plantarea copacilor au ajuns până în vecinătatea străzii Grădinilor. Casele respectivei străzi nu au fost afectate, dar, totuşi, proprietarii au fost somaţi să-şi ridice despăgubirea şi să plece, fiindcă aşa spunea decretul prezidenţial.

Socrii mei au refuzat încasarea despăgubirii simbolice, în ideea că astfel vor putea rămâne în casa lor. Au început un război de uzură cu autorităţile locale. Tata-socru îl cunoştea, de la nişte partide de vânătoare, pe Siminiceanu (prim-secretarul Consiliului Popular al Municipiului Suceava) şi spera să-l înduplece şi să-l lase să rămână în casa lui, măcar în calitate de chiriaş al statului! Războiul s-a terminat în vara lui 1977, când socrul meu a murit de inimă rea, la doar 54 de ani.

Până în iarnă, pe valea Cacainei, i-au venit vecini mamei-soacre (o femeie singură) nişte căldărari cu corturile. În plus, casele expropriate, dar rămase în picioare, au rămas fără curent electric.

Întocmai ca pe timpul vechilor interogatorii, când unul te tortura, iar altul apărea, după aceea, să te caine, tot aşa a apărut un „om bun” de la Primărie care a convins-o pe mama-soacră să se mute la fata ei, la bloc, căci „oricum, în vara viitoare toate casele de pe strada Grădinilor vor fi demolate, exact ca şi cele deja demolate de pe străzile Ştefăniţă Vodă şi Cetăţii”.

A urmat un alt pas, în care mama-soacră a fost rugată să lase să locuiască, până în vară, o familie care părăsea un apartament cu două camere şi era pe lista de aşteptare pentru a se muta într-un apartament cu trei camere. „Tot stă casa goală până în vară!” Mama-soacră a fost de acord, iar respectiva familie (doi adulţi şi doi copii) s-a mutat în casa socrilor mei, provizoriu!

În vara lui 1978 casa socrilor mei nu a fost demolată, cum, de altfel, nu a fost nicio casă de pe strada Grădinilor. Chiriaşii „provizorii” n-au mai plecat la apartamentul mai mare promis de autorităţi. Au rămas în casă, au demolat magazia şi, ilegal, au construit o anexă în care, de-a lungul anilor, au ţinut, la rândul lor, chiriaşi pe care nu i-au declarat niciodată. Au mai construit, tot ilegal, un garaj şi un coteţ. De unde zona era considerată nesigură şi proprietarii au trebuit să-şi părăsească locuinţele, brusc a devenit sigură pentru nişte favorizaţi care au ştiut să se învârtă pe lângă autorităţile locale. Se zvonise că noul „chiriaş provizoriu” şi-ar fi exercitat gratuit meseria de zugrav la locuinţa unui tovarăş din primărie, care era responsabil cu distribuirea apartamentelor şi a caselor rămase goale în municipiul Suceava.

După Revoluţie, mamei-soacre i s-a dat titlu de proprietate pentru grădina de lângă casă, pe care o cumpărase împreună cu tot terenul în 1953.

Casa şi parcela „curţi/ clădiri” nu i s-au restituit, ele rămânând în proprietatea statului, deşi socrii mei nu şi-au ridicat despăgubirea propusă de statul român.

În 1994 am fost, împreună cu mama-soacră şi cu o cunoştinţă de-a noastră, să vorbim cu chiriaşii casei, în ideea de a ne folosi grădina. „Ce?! Astea-s acte obţinute cu dolari” a strigat capul familiei. Le-a mototolit şi le-a aruncat. „Unde-i toporul să le tai capul?!” Un băiat al lor s-a şi prezentat cu toporul la taică-său. A venit la mine şi m-a prins de piept. Mi-a trecut prin minte să-i trag un genunchi sub centură, dar m-am stăpânit. Văzând că eu nu am ripostat, s-a dus şi a luat-o pe mama-soacră de gât şi a trântit-o de câteva ori cu capul de peretele casei construite de ea. Nevasta chiriaşului a sărit şi ea cu gura: „Ai plecat din casă că ţi-a trebuit s…!”

N-am putut folosi grădina câţiva ani. Lansaseră vestea că ne vor prinde după garaj şi ne vor tăia capul. A trebuit să ne adresăm instanţei de judecată pentru a putea intra în grădina noastră.

În anul 2000 s-a dat o lege pentru restituirea proprietăţilor luate de statul român. Din cauza unei declaraţii făcute de fostul preşedinte Iliescu, într-o vizită de lucru la Oradea, precum că „proprietatea privată este un moft”, legea nu a fost pusă în practică decât în anul 2005, când la conducerea ţării au venit preşedintele Băsescu şi Alianţa „Dreptate şi Adevăr”.

Mama soacră a primit, în acte, casa înapoi, dar a primit şi obligaţia de a-i ţine pe chiriaşi încă 5 ani, la o chirie modică, de cel mult 10% din venitul celor din casă. Imediat, chiriaşii au făcut o mutare strategică, în sensul că cei care aveau serviciu s-au mutat la alte adrese, iar în casă a rămas doar o femeie (soţul bătăuş murise) cu o pensie de 1.800.000 lei. Mama soacră ar fi putut pretinde o chirie de cel mult 180.000 lei, adică aproximativ 5,5 euro pe lună pentru casă şi curte.

Fata cea mică, născută pe când părinţii ei locuiau în casa socrilor mei, fiind studentă la Facultatea de Drept, i-a trimis mamei-soacre un soi de somaţie pentru a se prezenta la un birou de avocatură spre a fi încheiat un contract de închiriere a casei.

Deşi mama-soacră s-a prezentat şi a ţinut legătura cu respectivul birou de avocatură, nici chiriaşa şi nici fata ei, studentă la Facultatea de Drept, nu s-au arătat vreodată. „Nu ştiu, nu o înţeleg” ni s-a spus de la respectivul birou de avocatură. „Nu răspunde nici la telefon”. Când s-au făcut listele pentru mutarea foştilor chiriaşi în locuinţe ANL (în anul 2010), chiriaşa noastră, de unde locuia singură în casa noastră (nemaivorbind de fetele ce le ţinea în gazdă), s-a înregistrat ca familie formată din patru suflete. Chiar dacă se spunea o minciună, noi am fost bucuroşi că, în sfârşit, pleacă din casa noastră şi se încheie „acel provizorat” promis de autorităţile locale la sfârşitul anului 1977.

Pentru obţinerea semnăturii din partea noastră, precum că nu are datorii faţă de noi, chiriaşa a zis: „Vă las în schimb centrala termică şi instalaţia de încălzire”. Şi ne-a rugat să o mai păsuim o lună cu mobila ei în casa noastră până se finalizează hârtiile cu Primăria Suceava şi se poate muta în noul apartament. „Ştiţi, dacă dă o ploaie…, îi păcat de mobilă”. Am fost de acord.

În ziua stabilită pentru a ne da cheia casei noastre n-am găsit-o. Am vorbit la telefon cu ea şi ne-a spus că nu se simte bine şi că este la fata ei, la Iaşi, dar ne-a lăsat cheia la un vecin. Când am deschis uşa şi am intrat în casă, o dată în plus s-a confirmat caracterul acelei femei şi familiei sale; centrala termică era luată şi întreaga instalaţie de încălzire smulsă din pereţi. În plus, am mai descoperit că, deşi nu aveau nici canalizare şi nici vreun closet pe lângă casă, întreaga mizerie a fost dirijată, printr-o conductă ascunsă, în una din fântânile sistemului de drenaj al versantului de sud-est al Sucevei. Au reuşit să „depoziteze” acolo câţiva metri cubi de caca!

Mi-am adus aminte de vechea vorbă din popor care zice că „la calic să-i iei şi traista!”, adică să nu-ţi fie milă de cineva care nu merită!

***

În primăvara aceasta, săpând în fundul grădinii să plantez nişte pomi, am descoperit acolo o aşa-zisă groapă de gunoi, în care se aflau lucruri ce nu mai trebuiau; în loc să fie duse la buncăr, chiriaşii noştri le aruncau acolo. Printre cele găsite acolo (în principal cioburi de sticlă) a ieşit la lumină şi o linguriţă găurită. Asta înseamnă că acea linguriţă a fost cândva furată de la o cofetărie!

Aceştia au fost chiriaşii care s-au bucurat de munca soacrei mele!

CONSTANTIN PAPUC

P.S.: În anii comunismului, pentru a stopa furtul linguriţelor din cofetării şi alte locaţii asemănătoare, cineva a venit cu ideea găuririi acestora, practică ce s-a răspândit pe aproape întreg teritoriul României.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: