Copilul minunii

În avionul Bucureşti – Tel Aviv, locul meu era lângă o tânără cu o sarcină înaintată. M-am „subţiat” instinctiv, deşi delimitarea noastră era fermă, nu aveam cum să-i ofer mai mult spaţiu. Stătea puţin aplecată înainte, acoperind hubloul, aşa că am avut-o în perimetrul privirii cât a durat zborul. M-a înduioşat, surprinzând-o citind întâi cu gravitate o carte cu ilustraţii pentru copii. Apoi s-a cufundat într-un roman. Când am realizat că scrisul curgea invers, de la dreapta spre stânga, un aer de stranietate m-a învăluit subtil şi persistent.

După un somn scurt la Hotelul Galileea, am simţit nevoia ca până la micul dejun şi la intrarea în programul călătoriei să colind străzile copilăriei Mântuitorului. Cu un nod în gât mi-am adus aminte din propria copilărie, de grija cu care Mama împletea pentru pască literele INRI: Iisus Nazariteanul, Regele Iudeilor. Aveau ceva tainic, înflorite între păsărelele care o decorau, modelate de mine şi de surioarele mele. Soarele se simţea deja puternic, mă gândeam raportându-l instinctiv la prima decadă a lunii mai în Suceava, iar strălucirea sa era amplificată de piatra luminos nisipie nu doar a hotelului nostru, ci cât am apucat să vedem, Viorica Târzianu şi cu mine, în măsură dominantă a Cetăţii Albe, a întregii Capitale a Nordului, cum i se mai spune acestui frumos oraş din Galileea de Jos, cu cea mai mare concentraţie de populaţie arabă din Israel. Cu blocuri de locuinţe şi edificii având firme cu inscripţii indescifrabile pentru noi, cu rare excepţii, Institut Français, Café Vero, strada pe care o urmam de la ieşirea din hotel curgea amplă cu maşină lângă maşină, cu oameni puţini pe trotuar şi cu miresme puternice de busuioc însoţindu-ne odată cu imaginea încântătoarelor flori de buganvilea. Dar fie că era primul oraş pomenit în Biblie, în Noul Testament, în care păşeam, fie că avea o linişte neaşteptată pentru circulaţia intensă a autovehiculelor şi pentru mărimea sa, ne-am simţit cumva dincolo de timp. Însă la prima răscruce am renunţat la mica noastră incursiune, nu atât de teama de a ne rătăci, cât de a nu-i încurca pe ceilalţi cu întârzierea noastră. Aşa că ne-am întors şi nu am mai făcut nicio fotografie până nu ne-a apărut în faţa ochilor, chiar orizont al Nazaretului, el însuşi aflat pe creasta muntelui cu acelaşi nume, Bazilica Bunei Vestiri, uşor de recunoscut după ce urmărisem la televizor relatările dedicate vizitei făcute în Ţara Sfântă, liturghiei ţinute aici în anul 2000 chiar de Buna Vestire, de Papa Ioan Paul al II-lea. Un om aparte, o personalitate, căreia nu aveai cum să nu-i acorzi un interes major, mai ales că drumul său în locurile naşterii creştinismului fusese precedat cu o primăvară înainte de vizita în ţara noastră.

Dar nu somptuosul locaş romano-catolic este ţinta grupului, ci biserica greco-ortodoxă a Sfântului Gavriil, desemnând doar la mai puţin de cinci sute de metri distanţă un alt loc al întâlnirii Fecioarei Maria cu Îngerul. După lumina intensă de afară, interiorul acestei vechi zidiri părea înstăpânit de o umbră dulce, sfinţii de pe icoane se apropiau de noi, iar un susur îndepărtat de apă ne dădea un simţământ tulburător de acceptare într-o taină. Nu era ceva care putea deopotrivă să nu fi fost. Biserica Ortodoxă a Sfântului Gavriil este ca un copac de piatră cu rădăcinile întinse ocrotitor peste izvorul care alimenta Nazaretul cu apă în urmă cu două mii de ani şi care alimentează şi azi Fântâna Mariei din apropiere. Îl putem vedea în cripta mică, dar atât de preţioasă a bisericii, străjuit de lumina fără noapte a unei candele de argint, un ochi de transparenţe viu, care ne priveşte din cearcăn de marmură, cu dalele albe pardosite de bănuţi aurii şi de scrisorile misterioase ale pomelnicelor, acatistelor, cărora trecerea noastră le adaugă zăpada altora. Chiar dacă mâini smerite aşază lângă ele alte monede, simţământul este al aducerii lor la suprafaţă, după un îndelung pelerinaj nu prin măruntaiele pământului, ci ale timpului. De acolo, dintr-o vechime imemorială, pare să vină şi icoana care mă ţine înaintea ei, fermecată. Aur, purpură, verdele întunecat de desime al unor păduri de la începutul lumii zugrăvesc Buna Vestire. Îngerul este în primul rând aripi şi fir de crin, Maria, o lumină interioară concentrată în pântec, care anulează carnalul, astfel că îl vedem ca printr-o fereastră ovoidă înconjurată de aureolă pe Iisus băieţel pornind cu elanul primilor paşi spre uliţele Nazaretului de odinioară, urmărit de cântec de păsărele şi de lungi fuioare de mireasmă de busuioc.

Preotul vorbeşte despre neprihănita zămislire şi despre neprihănita naştere ca despre trecerea luminii prin sticlă, eu îmi desprind privirea din broderia catapetesmei dăruite de un negustor grec pe la 1700 şi ceva şi o întorc în memorie, îndemnată de precizarea că a fost sculptată în lemn de stejar adus din Balcani. Numit de credincioşii arabi Kniset el Rum, Biserica Bizantină, lăcaşul îşi are începutul în perioada Imperiului Bizantin, fiind ca atâtea altele o istorie de construcţii, distrugeri şi de reconstrucţii sub arcada acelui „vom face altul, pe râu în jos, altul mai trainic şi mai frumos” din „Podul de piatră” al încrederii cu care venim din copilărie. Cel de acum datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi aparţine Patriarhiei Ierusalimului, dar emoţia care mă aştepta în memorie se deschide în această clipă ca un nufăr pe oglinda lacului: biserica a fost pictată de trei artişti iconari suceveni, fraţii Mihail, Gavriil şi Nicolae Moroşan în anii 1977 şi 1978 pe cheltuiala Patriarhului Iustinian Marina – dar pentru Patriarhia Ierusalimului -, fiind finalizată în timpul Patriarhului Iustin Moisescu. De aceea şi existenţa pe zidurile sale a icoanelor Sfintei Parascheva de la Iaşi şi a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Numele fraţilor Moroşan, povestea ziarista Daniela Micuţariu, într-un articol la trecerea la cele veşnice a lui Gavriil „rămâne în pisaniile bisericilor din Liban, Siria, Cipru, Iordania, Grecia, Anglia, Germania, Canada, America ori România, acolo unde li s-a rânduit de sus să facă văzută lumea nevăzută a dumnezeirii”. Mai am răgaz doar să le pomenesc-reamintesc în şoaptă doamnelor de lângă mine, Viorica Scăunaşu şi Angela-Aurica Tofan, de Biserica Sf. Mănăstiri Putna, de Paraclisul Sf. Mănăstiri Ioan cel Nou de la Suceava şi de Biserica Sf. Nicolae din Vama, aşezarea venirii mele pe lume, acolo unde l-am cunoscut pe unul din cei trei fraţi, Nicolae, devenit preot şi preot paroh atunci al bisericii, când în întâmpinarea Sărbătorii Învierii din anul 1990 am publicat în „Crai nou” Suceava reportajul „Veniţi de luaţi lumină!”

Dar timpul amintirilor se amână, poate pentru seara aceasta, poate pentru mai târziu, plecăm spre Ain Sitti Mariam, Fântâna Mariei, însă din fruntea grupului rămân cea din urmă, deoarece Octavia Pînzariu mi-a atras atenţia asupra unui ficus secular, sub coroana căruia mă opresc cât să-mi acopăr ochii cu pleoapele încercând să desluşesc mai bine zgomotul uşor declanşat de apropierea palmei mele, fără să-l atingă, de trunchiul său gros, alcătuit dintr-o împletitură de trunchiuri: da, este un zgomot de paşi, un copil aleargă fără griji pe uliţele Nazaretului de acum peste două milenii, urmărit cu duioşie şi cu permanentă încordare de maica sa. Apoi paşii ne însoţesc, apoi sunt de mult înaintea noastră, paşii copilului care creşte, care este de-acum un bărbat tânăr şi înţelept pentru cine îl priveşte, Învăţătorul pentru cei care îl văd. Trec prin Câmpul Spicelor, Merj Sembil, ca să ajungă la nunta de la Cana Galileii, acolo unde „a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Săi”.

Mergem la şapte kilometri în nord-est de Nazaret, în sătucul arab înconjurat de măslini Kafr Kana, Cana Galileii, aşezare fără izvor, de aceea apa potabilă era adusă şi păstrată în nişte chiupuri mari de piatră. Aici ar fi înălţat Elena, mama Împăratului Constantin, o biserică menită să slăvească prima minune a lui Iisus Hristos, preschimbarea apei în vin, la nunta unor miri săraci, pe care îi cinstise cu prezenţa sa Maria. O împărăteasă slăvind Împărăteasa!

Pe aceea au risipit-o vremurile, evenimentele, dar cele de acum, biserica franciscană, biserica greco-catolică şi biserica ortodoxă, au ceva din rezistenţa şi înţelepciunea măslinului milenar, scânteind argintiu, ocrotit de oameni cu un mic zid şi poate de aceea evocând o inexpugnabilă cetate din materia sacră a lemnului. Biserica franciscană a fost inaugurată la sfârşitul secolului al XIX-lea, precedată şi aceasta de alta, şi iar de alta. Sub pardoseală păstrează un mozaic a cărui inscripţie sugerează posibila sa apartenenţă la o sinagogă de odinioară, iar în criptă, o amforă antică. În amintirea minunii de odinioară şi biserica ortodoxă arată pelerinilor şi vizitatorilor două chiupuri, iar faptul că ni se spune că sunt două vase de botez străvechi şi nu două din cele şase în care apa a fost preschimbată în vin nu le spulberă magia. Lumea se închină în dreptul lor şi le împodobeşte ca pe nişte icoane cu flori, cu suveniruri scumpe celor care le lasă aici, cu monede şi cu pomelnice. Are hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, sfântul de pe stema Sucevei, ocrotitor al Cetăţii sale de Scaun.

Mă retrag nu la umbra, e foarte rară aici, la soarele, la lumina unei buganvilei care se întinde peste zid diafană ca un uriaş troian de zăpadă ciclamen. Am nevoie de momentul de linişte şi de această splendoare vegetală ca să visez la cea de a doua minune a Mântuitorului de la Cana Galileii. Aici l-a căutat slujitorul regesc ca să-l implore să coboare acasă la el, în Capernaum, şi să-i salveze fiul pe moarte. Continuarea este bine cunoscută: „Şi Iisus i-a zis: Mergi, fiul tău trăieşte! Şi omul a crezut în cuvântul pe care i l-a spus Iisus şi a plecat. / Iar pe când el cobora, slugile l-au întâmpinat spunându-i că fiul său trăieşte”. Brusc îmi aud inima bătând: „Şi-a arătat slava Sa”. Încerc să descopăr în ce parte se află Nazaretul. Cred că două ceasuri-trei îi trebuiau băieţelului să ajungă de acasă aici, alergând cu picioruşele sale din icoana Bunei Vestiri prin Câmpul Spicelor. Dar fiul slujitorului regesc oare ce vârstă avea? Oare ce vârstă are? Pentru că brusc se iţeşte o adiere, cât să stârnească o ninsoare de flori şi petale şi cât să-mi aducă, abia perceptibil, sunetul unor paşi de copil venind către mine, venind către noi, cu creştetul abia zărindu-se dintre spice ca o poveste dintre filele unei cărţi închise.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: