Stropi de ploaie în deşert

Claudia Partole face parte dintre literaţii din Basarabia citiţi şi publicaţi şi în România, numărându-se şi între membrii Uniunii Scriitorilor de la noi. S-a născut la Cotova – Drochia, a absolvit cursurile Facultăţii de Ziaristică din Chişinău şi s-a afirmat ca un condei cu înzestrare multiplă, semnând în presa culturală de pe amândouă maluri ale Prutului. A publicat volume de proză, versuri, dramaturgie pentru cititori de toate vârstele şi a fost distinsă cu premii preţuite în lumea oamenilor de condei. A condus revista „Univers muzical” a Uniunii Muzicienilor din Moldova (a cărei membră de asemenea este) şi se află în fruntea organizaţiei neguvernamentale BIOS. Personal, îi datorez un neuitat spectacol „Livada cu vişini” de Cehov în regia lui Mihai Fusu la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău, fermecătoare cărţi pentru copii şi iată, primit în dar la lansarea „Enciclopediei Bucovinei” de Emil Satco şi Alis Niculică la Chişinău, acest roman, „Trandafirul pustiului”, apărut şi în România, la Tipo Moldova, generoasa editură a lui Aurel Ştefanachi, după tipărirea sa în anul 2015 de editura Lumina din Chişinău.

Axat pe rejudecarea procesului lui Iisus Hristos la 25 iulie 1931 şi implicit pe procesul biblic al Mântuitorului, romanul spune povestea a două cupluri, în prim-plan cel format de Ponţiu Pilat şi de soţia sa, Claudia Pilat, sărbătorită de Biserica Greacă drept Sfânta Claudia Procula pe 27 octombrie, iar în plan secund de cel alcătuit din Veidelsel, preşedintele Tribunalului din Ierusalim în 1931, şi soţia sa, Rakelle, condamnată de un fulger sferic la căruciorul de invalid. Legătura peste timp între cele două cupluri este intermediată de o necunoscută, cercetătoare a istoriei creştinismului, poate un alter-ego al autoarei, oricum evocând-o cititorilor pe Claudia Partole, pe de o parte serios cufundată în documentele procesului la vremea pregătirii romanului, iar pe de alta puternic marcată de propriile călătorii în Italia şi în Ţara Sfântă. Nu este exclus ca emoţionanta coincidenţă a prenumelui soţiei lui Pilat şi al romancierei să-şi fi avut rolul său în hotărârea scrierii „Trandafirului pustiului”, ca şi întâmplarea, tot emoţionantă, povestită de Claudia Partole în postfaţă: „Fiind în deşertul Iudeii, mi-au căzut în cale câţiva stropi de ploaie. Un fenomen rarisim pentru deşert! Tot atunci s-a produs o altă minune: călăuza noastră a descoperit în clepsidra uriaşă a pustiului, iţindu-se printre firele de nisip, o crenguţă înverzită. O culese cu mare grijă spunând: «E trandafirul pustiului, planta care a crescut pe urmele lui Iisus. Această plantă e mirifică! Cine o are în casă, ajunge deschizător de taine…» / (…) O păstrez ca pe un lucru sfânt. Ea e semnul că am ajuns să ating cu sufletul urmele Lui…/ Revenind acasă nu mi-am aflat liniştea până n-am pornit să scriu această carte…”

Doctorul Veidelsel şi Ponţiu Pilat se înrudesc prin frământările chinuitoare cu care îşi trăiesc partea de viaţă legată de proces. Amplificate, în cazul lui Veidelsel de povara descendenţei din Iuda Iscariotul, de uriaşa sa responsabilitate („pe fruntea Nazarineanului se rostogoleau picături de sânge, iar pe a sa – broboane de sudoare”), de conştiinţa unui verdict care îi va aduce deopotrivă binecuvântare şi anatemă şi de nevoia irepresibilă de a-l înţelege pe Pilat, „pentru care încerca, de când aflase ce i s-a întâmplat, un fel de milă, de parcă i-ar fi fost frate geamăn. Acum, chiar era în pielea lui! Trăia aceleaşi momente de incertitudine ca şi Pontius Pilat. Căci şi acesta, fără doar şi poate, o fi avut clipe de frământare, numai că a ales, până la urmă, partea cea mai simplă, mai personală a situaţiei. S-a spălat pe mâini!” Dar dacă încheierea procesului este eliberatoare pentru Veidelsel, în sensul acordului deplin cu propria conştiinţă, pentru Pilat înseamnă începutul unui calvar, marcat nu numai de întrebări şi de regrete sfâșietoare, ci şi de obsesivul gest al spălării mâinilor: „Pilat continua să-şi frece mâinile cu insistenţă, de parcă ar fi fost muiate în pucioasă. Aşa făcea de fiecare dată, din ziua Judecăţii blestemate…” Paginile vibrând de sentimentul căinţei sunt memorabile, culminând nu atât cu sfârşitul lui Pilat, ci cu dimensiunea halucinantă pe care o atinge acest gest: „Trebuie să-i văd suferinţa, să-i ascult gemetele, povesteşte soţia sa, obligată să-l însoţească în pribegie, să-l urmăresc cum îşi spală mâinile în fiecare apă întâlnită în cale. Într-un lac de la marginea Imperiului, dincolo de Alpi, a stat aplecat asupra apei două zile şi două nopţi. Îmi era teamă că-i vor putrezi braţele…”

 Ridicând privirile de pe carte la fiecare consemnare a celebrului gest, cititorul care asemenea mie s-a cufundat în lectura romanului Claudiei Partole în martie-aprilie 2020, în zilele de-acum, ale Postului Mare, dar şi ale restricţiilor şi măsurilor de prevenţie impuse de pandemie, de confruntarea omenirii cu virusul ucigaş, nu poate să nu mediteze la imperativul spălării mâinilor, să nu se întrebe de câte ori ne-am spălat pe mâini asemenea lui Pilat în probleme esenţiale pentru umanitatea noastră, pentru sănătatea planetei, pentru folosirea talanţilor primiţi, pentru moştenirea pe care o lăsăm copiilor şi pentru câte, câte altele.

Dar împreună cu Rakelle, cititoarea scrisorilor adresate de Claudia Pilat nu atât prietenei infidele, la care nici nu vor ajunge, cât sieşi-cât nouă, vom cunoaşte şi povestea tinerei romane crescute în cultul zeităţilor latine şi în admiraţia celor greceşti, pe care întâi un presentiment şi apoi traiul alături de Pilat, contactul cu complexul de sentimente hrănit de înţelepciunea şi faptele/minunile Nazarineanului, tragedia pierderii copilului, drumul în mulţimea care l-a urmat pe Mântuitor pe Via Dolorosa o vor duce pe cale credinţei creştine. Ea, Claudia Pilat, este, de fapt, protagonista cărţii, creionată de Claudia Partole cu un infailibil instinct artistic, confesiunea sa, cu un cuceritor accent de sinceritate, credibila sa „convertire” scriind pentru mulţi cititori cele mai atractive pagini ale cărţii. Instruită, inteligentă, dornică să vadă, să călătorească, să afle, soţia lui Pilat este o mare iubitoare „de cele povestite de călătorii care sunt în trecere pe aici”, pe care îi ascultă „furişată” (”Mi-e jenă de fapta mea, dar altfel aş trăi ca beduinii în deşert”), obicei cu care vine din copilărie şi care i-a oferit preţioase „lecţii de cunoaştere a vieţii şi a lumii”. Sensibilă, reflexivă, Claudia nu iroseşte timpul ce i-a fost dat: „La multe m-am gândit de când sunt în Iudeea. Pentru că am timp suficient pentru gândire, dar şi motive. În fiecare zi, mi se întâmplă ceva care mă impresionează, mă sperie sau mă mişcă până la lacrimi. De când sunt aici parcă nu mai am statutul de simplă femeie. Ceva mi-a subţiat simţirea, dar şi mi-a înăsprit întreaga fire”. Însă cel mai mult impresionează un soi de echilibru superior, care este al înţelepciunii, al supravieţuirii cu demnitate şi în primul rând al credinţei. Şi care le caracterizează şi pe celelalte două eroine ale romanului, Rakelle şi Antonia Belucci. În Rakelle şi în Antonia Belluci, Claudia Pilat îşi are cititoarele ideale, în măsură să înţeleagă esenţialul relatării şi să acţioneze pentru a transmite, a încredinţa adevărul dezvăluit de scrisori celui în stare, poate şi celui menit (ca descendent al lui Iuda) să-l ridice în lumină.

Temă mare, tema Procesului soldat cu Răstignirea Mântuitorului împreună cu rejudecarea sa nouăsprezece secole mai târziu nu avea cum să nu fie dificilă, riscantă. Dar exploatând în mod fericit resursele feminităţii, nu ale celei de prim-plan, cu biblicele Maria, Maria-Magdalena şi Veronica, ci cu imaginatele Claudia Pilat, Rakelle Veidelsel şi Antonia Belluci (dincolo de posibile atestări documentare), naturi perseverente, puternice, sensibile la semnele care le încurajează calea, cu neclintita convingere în dreptatea acesteia şi în adevărul credinţei lor, Claudia Partole ne-a dăruit o carte de vârf a talentului său. Şi poate cea mai scumpă inimii sale.

Citită în tensiunea claustrării impuse de pandemia de coronavirus, cu amărăciunea anulării călătoriei mult dorite şi mult aşteptate în Ţara Sfântă, dar înaintând odată cu zilele şi nopţile, cu luna şi soarele spre Sfânta Înviere, întotdeauna Sărbătoare alinătoare pentru durere şi tristeţe şi lăstărind nădejdi, am primit cartea Claudiei Partole, aşa cum autoarea şi-a dorit: ca pe un trandafir al pustiului.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: