Dumitru Teodorescu la „Crai nou”, ziarul Bucovinei întregi

Pe Dumitru Teodorescu, Mitică, aşa cum îi spuneam noi toţi, prieteni, colegi din aceeaşi promoţie sau din promoţii apropiate, Dumitru chemându-l afectuos, probabil, numai Felicia şi Nicolae Toma de la „Zorile Bucovinei” din Cernăuţi, l-am cunoscut pe 1 septembrie 1981 când, venind acasă în Bucovina, după nouă ani în redacţia unui cotidian din sudul ţării, am fost prezentată întregii echipe a ziarului „Zori noi”. Sunt, aşadar, aproape patru decenii de lucru în echipa publicaţiei înfiinţate în 1946, în fruntea căreia a trecut din anul 1998. În perioada directoratului său, mi-a propus la un moment dat funcţia de redactor-şef. I-am mulţumit pentru această formă de apreciere şi de încredere, dar am refuzat: voiam să scriu, să călătoresc, să fiu pe cât se poate stăpână pe timpul meu. A oftat: şi el visa la propriile cărţi, dar a conduce un ziar era cu mult mai important. Era o alegere în cunoştinţă de cauză, semnase un volum de istorie literară, se bucurase de lansarea lui şi de întâmpinări critice pozitive, apoi un altul, dedicat colegului nostru, fotoreporterul Dumitru Vinţilă şi epocii pe care o traversaseră, parţial, amândoi. Avea să mai publice sporadic proză, amintiri turnate în haină literară, şi în ultimii ani să adune pe birou piese ale unor proiecte gravitând în jurul ideii de Bucovina (Bucovina şi Augsburgul, de pildă), care însă nu înaintau uşor: zilnic ziarul îl punea în faţa unor probleme care nu puteau fi amânate, de administrare şi de conţinut. Însă legătura sa cu literatura a fost o constantă şi s-a manifestat benefic în acest nord de ţară.

Continuând o tradiţie lungă cât istoria ziarului nostru, paginile săptămânale de Literatură şi Artă pe care le realizez din anul 1997 (ediţia de faţă are numărul 1142) s-au bucurat de sprijinul său necondiţionat, în sensul înţelegerii acestora ca aducătoare de valoare ziarului, a cărui culturalitate pregnantă imprimată de Platon Pardău, Ion Paranici şi Ion Nedelea a continuat-o îmbogăţitor, ca expresie a idealului reunificării Bucovinei literar-artistice şi în sensul libertăţii depline pe care mi-a acordat-o în conceperea lor. Fapt care m-a şi determinat ca din anul 2009 să le accept realizarea în regim de voluntariat, fără nicio minimă retribuire măcar a colaboratorilor, păstraţi, aduşi în spaţiul „Crai nou” Literatură şi Artă doar de prietenie, de dragostea pentru Bucovina: începuseră vremurile grele pentru presa scrisă.

Respectuos cu toţi scriitorii care ne-au trecut pragul Redacţiei, nu puţini foşti redactori la ziar, Mitică a avut pentru doi din aceştia din urmă o atitudine deosebită. Este vorba întâi de George Sidorovici, pe care şi-l amintea nu o dată cu drag şi căruia i-a consacrat rânduri pline de consideraţie şi căldură, şi apoi de Constantin Ştefuriuc, colegul nostru, vecinul nostru (blocul apartamentelor noastre, dar şi al lui Nicolae Cârlan, colaborator statornic al ziarului, aflându-se la câţiva paşi şi câţiva mesteceni de al său), şi apoi pomenitul nostru, dacă pot să spun aşa, pomenirea sa creştinească, an de an, în cadrul festivalului literar de la Udeşti, fiind una din grijile pentru care Dumitru Teodorescu, directorul, nu îşi măsura timpul, mai ales că numele lui Constantin Ştefuriuc a deschis de la o vreme pomenirea tuturor celor urcaţi la cer care făcuseră parte din redacţia ziarului. Chiar dacă la ultimele ediţii încredinţase desfăşurarea pomenirii în cimitirul de la Udeşti poetului L. D. Clement, redactor-şef şi mâna sa dreaptă şi nu odată şi stângă în arhitectura şi construcţia publicaţiei, grija pentru fiecare amănunt, pentru buna rânduială a acestei ceremonii creştine i-a aparţinut mereu în totalitate.

Membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, a făcut parte permanent din juriul Premiilor Fundaţiei Culturale a Bucovinei şi a rostit, la înmânarea lor, îndătinata laudatio pentru mulţi autori, în special ai cărţilor de proză distinse. Aceste veritabile portrete, pentru documentarea şi scrierea cărora a cheltuit de asemenea mult timp, nu au fost niciodată tipărite, dar meticulos cum îl ştiu, nu ar fi exclus să fie păstrate în pagini de manuscris, să poată alcătui cândva parte a unui volum postum. Oricum, ele rămân întipărite în inima scriitorilor omagiaţi.

Om neocolit de suferinţă, în continuă adâncire în anii din urmă, cu energia de care mai dispunea consacrată îndeosebi familiei şi redacţiei, evita ieşirile în lume, cu excepţia onorării invitaţiilor din parte slujitorilor Bisericii. După câte ştiu, ultima sa apariţie în public la microfon a fost la sărbătorirea numărului 8000 al ziarului „Crai nou”, iar cea din urmă ca ziarist venit să consemneze în ziar evenimentul, la lansarea uneia din cărţile mele de poveşti de călătorie, lansare marcând şi aniversarea unei vârste, pe care el o aştepta în această vară şi pe care, din păcate, nu a mai apucat-o.

Din toate întâmplările petrecute împreună în anii de devotament pentru ziarul Bucovinei întregi, un titlu de nobleţe la care „Crai nou” Suceava nu are contracandidaţi, ezit în alegerea unei imagini finale. Ar putea fi a participării noastre la o întâlnire cu scriitorii cernăuţeni, moderată de Ilie Tudor Zegrea şi de mine, în mai 2008, la care Mitică a pledat pentru mai buna cunoaştere a literaţilor germani din Bucovina şi care îi reuneşte în faţa Primăriei Cernăuţi pe Corneliu Dumbrăveanu, Maria Toacă, Liviu Popescu, Dumitru Teodorescu, Monahia Elena Simionovici, Mircea A. Diaconu, Anghelina Dumbrăveanu, Ion Cozmei, Doina Cernica, Mihaela Buculei, Isabel Vintilă, Viorica Petrovici, Alis Niculică, Emil Ianuş, Carmen Steiciuc, Romeo Săndulescu, Lucia Olaru Nenati, fotografie în care Mitică nu se vede însă prea bine, intrat în ultima secundă în cadru, dar numai bucurie: întârziase întâlnindu-se pe neaşteptate, pe stradă, cu o rudă din ramura cernăuţeană a familiei sale. Sau una de la ediţia din decembrie 2009 a manifestării „Scriitorul citeşte”, dedicată lui Nicolae Labiş şi lui Nicolae Cârlan, cu Mitică între Ion Paranici şi Emanoil Rei, în care mai apar, între alţii, Tiberiu Cosovan, Maria Olar, L.D. Clement, Ovidiu Vintilă, Monahia Elena Simionovici şi Matei Vişniec. Am să mă opresc totuşi la aceea din aprilie 2016 a unui moment de oboseală fizică şi de cufundare în gânduri a lui Mitică pe o banchetă la Sfânta Mănăstire Voroneţ, gânduri din care l-a smuls întrebarea mea dacă pot să-i fac o fotografie. Nu m-a văzut, orbit de soarele crud al primăverii. Între lumină şi întuneric, între un copil pe alee la primii săi paşi şi un pâlc de creştini aprinzând lumânări de sufletul celor plecaţi, Mitică s-a aflat o clipă între viaţă şi moarte. Apoi acel aprilie, Biserica lui Ştefan cel Mare, iarba mătăsoasă smălţuită cu păpădii şi nu-mă-uita, Maria Toacă, Alis Niculică şi cu mine au prins contur şi Dumitru Teodorescu, viaţă. Dar numai până pe zece aprilie al acestui an 2020, neîndurător cu noi toţi şi mai ales cu el.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: