Pogrom în oraşul Siret (II)

 Spre dezamăgirea organizatorilor, la Siret nu a avut loc niciun pogrom împotriva evreilor. Nici măcar la Dorohoi, unde se afla Comitetul Central al răsculaţilor din vestul Moldovei, nu a avut loc un pogrom. Secretarul comitetului, profesorul Fischku Burar din Dorohoi, a trimis răsculaţilor din Verpolea 18 puşti şi 6 revolvere, capturate de la jandarmi, dar pogromul nu a avut loc nici aici. Prima încercare de a induce un pogrom în Bucovina şi în oraşul Siret eşuase lamentabil. Actorii principali nu şi-au însuşit bine rolul, iar populaţia oraşului nu a fost dispusă să participe la această înscenare. Pogromul a fost amânat pentru o altă dată mai prielnică.

Izbucnirea Primului Război Mondial (1914-1918) a constituit un bun prilej de a induce şi extinde un pogrom împotriva evreilor în întreaga provincie. Un reporter evreu de la ziarul “Universul” din Bucureşti a publicat un articol fulminat, în care acuza armata rusă şi pe locuitorii români ai provinciei de atrocităţi şi pogromuri împotriva evreilor din Bucovina. Dar spre dezamăgirea cercurilor evreieşti, ele nu au avut loc decât în imaginaţia organizatorilor.

Într-un raport al armatei austro-ungare din Bucovina cu privire la ocupaţia rusească în provincie, citat de dr. Nicolae Coman în cartea sa “Martiriul Bucovinei 1914-1915”, Bucureşti 1915, p.111 scrie: “Armata austriacă singură a constat că Ruşii s-au purtat neaşteptat de uman faţă de populaţiunea ţării, deşi se ştie că medicii ruşi tratau pe bolnavii jidani din Bucovina, fără plată, ca bunăoară d-rul Gapanov ş.a.”.

În realitate, un adevărat pogrom împotriva românilor a fost declanşat de jandarmii austro-ungari, în frunte cu colonelul maran Eduard Fischer, şi cu ajutorul evreilor din provincie. Colonelul Fischer, supranumit “Călăul Bucovinei”, a umplut provincia de spânzurători. El declara cu emfază: “Deşartă (depopulată – n.n.) am luat Bucovina, deşartă (depopulată – n.n.) o vom da înapoi”.

Nici a doua încercare de a induce un pogrom împotriva evreilor nu a reuşit, cu toate atrocităţile comise de jandarmi şi evrei împotriva locuitorilor creştini, iar armata rusă nu a căzut în capcana întinsă de cercurile evreieşti. Trebuia aşteptat un nou prilej Şi mai propice.

A treia încercare a inducerii pogromului împotriva evreilor a fost extinsă din nou la scara întregii provincii şi ea s-a desfăşurat în două etape distincte, în condiţiile ultimului război mondial.

Primul moment a sosit la sfârşitul lunii iunie 1940, când trupele sovietice au invadat şi au cotropit nordul provinciei. Evreii au fost îndemnaţi de liderii lor să agreseze şi să jignească armata română, trădată de însuşi “Capul Oştirii”, silită să evacueze nordul provinciei în condiţii dezonorante, deşi armata dorea cu ardoare să lupte împotriva “hidrei bolşevice”. Dar troica Carol II – Lupeasca – Urdăreanu, care conducea ţara, a decis să cedeze provincia fără luptă Uniunii Sovietice, deşi propaganda oficială a lansat lozincile: “Nu cedăm!”, “Nici o brazdă!”, “Ne vom bate!”, pentru a amăgi opinia publică.

Semnalul pentru punerea în aplicare a primei părţi de inducere a unui pogrom a fost dat de înmânarea notei ultimative sovietice ministrului român la Moscova. Militarii români şi organele de ordine au fost puse într-o situaţie fără ieşire în faţa violenţelor şi a actelor de vandalism, deoarece trebuia să se conformeze ordinului de a nu recurge la arme. Sosirea “eliberatorilor” sovietici a fost prefaţată prin ură antiromânească şi anticreştină fără margini, iar pentru întâmpinarea “eliberatorilor”, conform tradiţiei bolşevice, au fost pregătite din timp steaguri roşii, banderole cu secera şi ciocanul, manifeste şi chiar bannere.

Dintr-un raport al jandarmeriei capitalei provinciei din 28 iunie 1940, aflăm: “În ziua de 28 iunie 1940, şi-a făcut apariţia o bandă de comunişti ucraineni şi evrei aderenţii sovietelor care activau în această direcţie din anul 1934, membrii societăţii comuniste Vesvolenia din Cernăuţi, cu sediul în strada Evreiască, lucrând în dauna Siguranţiei statului, au atacat pe cei ce se refugiau, luându-le tot ce aveau asupra lor… Aceştia au dat asalt asupra închisorii şi Tribunalului penal, unde au eliberat pe toţi deţinuţii…, au luat drapele noastre de la primăria municipiului Cernăuţi şi le-au călcat în picioare apoi le-au dat foc, spunând că a sosit ziua libertăţii”.

În alt raport, din aceeaşi perioadă, găsim scris: “Bandele comuniştilor evrei şi ucraineni uniţi cu puşcăriaşii eliberaţi din închisoarea Cernăuţi terorizează oraşul şi prigonesc elementul românesc”.

Despre evacuare, un document al Siguranţei raporta ministerului de resort:

“În dimineaţa zilei de 28 iunie 1940, când s-a luat măsura de a evacua trupele concomitent, a început, în grabă şi fără nici un plan şi evacuarea instituţiilor civile. A fost într-adevăr un moment de panică şi zăpăceală; fiecare cum putea şi pe unde putea ”.

Iar despre lipsa de loialitate faţă de statul român a evreilor, care în multe cazuri a devenit de o agresivitate extremă, diplomatul Raoul Bossy scrie: “Cu adâncă amărăciune trebuie consemnat că populaţia evreiască a acestor oraşe s-a bucurat întotdeauna de un tratament omenos sub administraţia românească, a avut laşitatea de a ataca cu pietre pe soldaţii noştri, în cursul retragerii lor forţate, în bucuria ei de a vedea sosind oficialităţile comuniste în rândurile cărora erau numeroşi evrei”.

În primul său număr apărut în refugiu, ziarul “Glasul Bucovinei” în articolul “Ziua Durerii”, scria: “Vitregia vremurilor de astăzi aruncă din nou zăbranic de jale asupra Bucovinei. Se vede că destinul nu-şi deşertase întreaga cupă a amărăciunii asupra ei în anul 1775, a rezervat o bună parte din ea şi pentru zilele noastre. Bucuria reparaţiei de la 1918 se preface astăzi în adâncă jale, iar liniştea în mormânt, a Eroului de la Putna, pe care o credeam restabilită pentru totdeauna, iat-o iarăşi tulburată. O parte din moştenirea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt e din nou răpită. Durerea noastră e nemărginită, dar credinţa în dreptatea imanentă nu trebuie să se clatine în sufletele noastre. Sus inimile!”.

Însemnele şi instituţiile statului au fost profanate, iar mii de români au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan, cu sprijinul nemijlocit al activiştilor evrei împrăştiaţi prin satele şi oraşele părţii de nord a provinciei. Ca să fie mai convingători, organizatorii acestor evenimente au orchestrat câte un aşa-zis pogrom în oraşele Dorohoi şi Iaşi, în care au implicat armata şi autorităţile locale.

Într-o scrisoare din vara anului 1941, către Şef Rabinul Wilhelm Fildermann, Mareşalul Antonescu scrie: “Înainte chiar de apariţia trupelor sovietice, evreii din Basarabia şi Bucovina au scuipat ofiţerii noştri, le-au smuls epoleţii, le-au rupt uniformele şi când au putut au omorât mişeleşte soldaţi cu bâtele. Am dovezi!”.

Tatăl meu, care la data respectivă se afla concentrat într-o unitate militară din Cernăuţi, povestea: “Când am primit ordinul să părăsim cazarma, am ieşit în oraş dar până la ieşirea din oraş aveam de străbătut trei străzi. De pe trotuare, grupuri de evrei, bărbaţi, femei şi copii, ne huiduiau şi ne scuipau iar unii chiar încercau să ne tragă de haine. Din ferestre şi balcoane alţii aruncau diferite obiecte în capul nostru, ghivece de flori, apă, lături etc., iar noi aveam consemnul să nu ripostăm la aceste acte huliganice. Norocul lor a fost că noi am primit ordinul să ne punem muniţia în raniţe, astfel cred că mulţi din aceşti huligani ar fi fost împuşcaţi cu tot consemnul dat de însuşi regele nostru”.

La Siret, prima etapă a inducerii celui de-al treilea pogrom a avut următoarele urmări: autorităţile, în frunte cu primarul Iancu Halip, s-au refugiat la Dorneşti, oraşul s-a umplut de refugiaţi, în amiaza zilei de 30 iunie 1940, două tancuri sovietice au pătruns până în centrul oraşului, dar după câteva minute s-au retras pe malul stâng al râului Siret, în vreme ce locatarii evrei ai caselor din Piaţa Unirii au deschis ferestrele, au arborat steaguri roşii şi i-au ovaţionat pe militarii sovietici. Graniţa a fost instalată pe malul stâng al râului Siret. Această mini “Cortină de Fier” a fost numită de sireteni “Graniţa blestemată”, dar la Siret nu a fost declanşat un pogrom în prima etapă a inducerii pogromului al treilea.

Sarcina de a descrie aceste evenimente tragice a etapei a doua a inducerii pogromului al treilea din Bucovina i-a revenit comunistului evreu Mircu Marius. Acesta, în cartea sa “Pogromurile din Bucovina şi Dorohoi”, apărută în anul 1945, fără să fie prezent în provincie, se erijează în cronicarul tragediei bucovinenilor provocate de sovietici, în vara anilor 1940 şi 1941.

Scrisă la comanda sovieticilor, cartea este o lucrare total tributară propagandei iudeo-comuniste, care avea ca scop justificarea raptului sovietic, culpabilizarea armatei române pentru participarea la Campania din Răsărit şi inducerea unui pogrom împotriva evreilor. Descrierea evenimentelor făcută de autor este total subiectivistă, cifra victimelor este voit exagerată, iar unităţile militare incriminate, conform planului de operaţiuni militare, se găseau în acele momente la zeci de kilometri depărtare de localităţile indicate de autor. Autorul amestecă evenimentele între ele: invazia sovietică şi refugiul cu războiul pentru eliberarea nordului provinciei, cu rebeliunea legionară şi deportările din anul 1941. Se ştie că în timpul retragerii din nordul provinciei nu au fost victime în rândul evreilor, iar cele mai masive execuţii în rândul evreilor au fost înfăptuite de Armata XI Germană, în timpul luptelor pentru eliberarea nordului provinciei. Aceasta avea ataşată o unitate specială, “Einsatzgruppe D”, sub comanda lui Otto Ohlendorf, care se ocupa cu exterminarea evreilor şi a partizanilor şi care era subordonată direct lui Himmler. Exterminarea fizică a evreilor nu a figurat printre obiectivele armatei române, principalul obiectiv era eliberarea nordului provinciei, iar actele represive nu au fost înfăptuite în urma unui ordin al armatei regale, ci de ostaşi români din proprie iniţiativă, în plin război, când în regiune lipsea orice autoritate civilă sau militară, iar unii dintre ei au fost grav lezaţi în timpul retragerii forţate din nordul provinciei.

Din lectura textului reiese clar că autorul nu a călcat vreodată în nordul provinciei, iar cele scrise de el se bazează pe informaţii oferite de sovietici. Evreii care au supravieţuit în Transnistria şi erau originari din nordul provinciei au fost trimişi în localităţile de baştină, adică în Bucovina Sovietică, iar el, dacă ar fi călcat în această parte a provinciei, risca să facă o excursie gratuită în Siberia. Într-un articol, acesta recunoaşte că şi-a scris cartea pe baza mărturiilor unor evrei din sudul provinciei.

După unele surse, datele despre partea de nord a provinciei au fost oferite autorului de coreligionarul său, scriitorul Haralamb Zincă, care, deşi nu era originar din nordul provinciei, s-a “repatriat” în “Raiul sovietic” şi a locuit un timp în comuna Nepolocăuţi. Pogromul ce ar fi trebuit să aibă loc la Siret este descris şi de Mircu Marius în cartea sa, la paginile 51-52: “La Siret întreaga populaţie, şi evrei şi neevrei, a fost evacuată încă înainte de a începe războiul, la 22 iunie 1941, şi duşi în gara Dorneşti, de unde evreii în vagoane de vite au fost duşi la o cărămidărie din Calafat. Oraşul sfânt al vestitului Vijnitzer Rebe (rabinul din Vijniţa), centrul hassidimilor din regiune, e o ruină…”. Şi astfel pogromul de la Siret, în viziunea lui Mircu Marius, s-a terminat…

Culmea propagandei iudeo-bolşevice a fost legenda cu săpunul RIF sau RJS (Rein-Juden-Fett adică grăsime evreiască pură), pe care evreii din Siret, l-au numit EJS (Echte Jüdische Seife, adică săpun adevărat din evrei).

Mitul acesta a fost lansat de scriitorii sovietici Ilya Ehrenburg şi Vasily Grossmann (liderii propagandei sovietice de război) în cartea lor numită “Cartea Neagră a evreimii ruseşti” şi a fost exacerbat de Simon Wiesenthal şi Stephen Wise. La Siret, în vara anului 1945, a fost ridicat chiar un monument al pogromului în Cimitirul Evreiesc Nou, primul din seria monumentelor de acest gen din ţară.

Şi, astfel, a treia tentativă de a induce un pogrom nu a reuşit în oraşul Siret, dar a reuşit în provincie, după ce a provocat suferinţe uriaşe locuitorilor ei şi a dus la mutilarea provinciei.

Bucuria organizatorilor pogromului a fost de scurtă durată, deoarece proclamarea independenţei Israelului la 14.05.1948 a provocat furia lui Stalin, care a dezlănţuit un adevărat pogrom împotriva evreilor din Uniunea Sovietică şi ţările satelite, pogrom care a dus la înfiinţarea chiar a unei republici autonome evreieşti în Siberia.

Supăraţi pe Stalin, dincolo de Cortina de Fier, doi evrei originari din oraşul Siret, intelectuali comunişti, au înlocuit termenul pogrom, care era de origine rusească (şi care mai însemna măcel, masacru şi devastare), cu cel de holocaust (ardere completă), care era mai aproape de tradiţia mitologiei evreieşti. Astfel, patru evrei originari din oraşul Siret au scris 5 cărţi şi 20 de articole despre oraşul lor natal, oraş în care, după ei, ar fi avut loc un pogrom împotriva evreilor. Alţi trei evrei sireteni au scris un capitol din cartea lui Hugo Gold intitulată “Geschichte der Juden in der Bukowina” (Istoria evreilor din Bucovina), apărută la Tel Aviv în anul 1962, în Editura “Olameum”, în care de asemenea vorbesc despre un pogrom împotriva evreilor în oraşul Siret. După anul 1989, au apărut alte cărţi despre oraşul Siret, care era considerat un “Stetl” (oraş evreiesc), iar după alţii, chiar “Noul Ierusalim”.

Medicul austriac Thomas Weggemann scrie în cartea sa “Die sprechende Steine von Siret” (Pietrele vorbitoare din Siret), Bludenz-Zizers, 2001, că Siretul este un oraş evreiesc, dar fără evrei.

Dacă Marius Mircu a extins pogromul indus asupra provinciei noastre, Simon Geissbühler, cu cartea sa “Iulie însângerat – România şi Holocaustul din vara lui 1941”, apărută în Editura Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, “Elie Wiesel”, 2015, Bucureşti, a extins acest fenomen asupra întregii ţări. Toată această literatură, scrisă “pro domo”, are ca scop să convingă opinia publică că în provincia noastră a avut loc un holocaust împotriva evreilor, că evreii din provincie au fost victime inocente ale barbariei băştinaşilor şi că ei nu au contribuit la mutilarea provinciei de către sovietici.

Început la Siret în anul 1907, extins asupra provinciei şi apoi asupra întregii ţări, acest fenomen probabil se va termina anul acesta, tot la Siret, prin transformarea Muzeului de Istorie Siret în Muzeul Holocaustului din Bucovina…

Scriind aceste rânduri, mi-am dat seama câtă dreptate avea George Coşbuc în poezia Moartea lui Fulger scriind: “Nu cerceta aceste legi/Că eşti nebun când le-nţelegi!”. Îndeosebi când, câţiva concitadini “patrioţi”, cu sau fără epoleţi, supăraţi pe mine, au ajuns la concluzia că eu sunt un cârcotaş care scurmă în lada de gunoi a istoriei şi se dau de ceasul morţii să mă împiedice să scriu despre istoria oraşului meu natal. Dar eu nu m-am supărat pe ei, deoarece mă consider fan al muzei Clio şi ştiu de la Cicero că “Historia magistra vitae” (Istoria este îndrumătoarea vieţii) şi că mare dreptate avea Voltaire când scria:Et voilá justment, comme on ecrit” (Iată cum se scrie istoria!).

Prof. FRANZ PIESZCZOCH

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: