8 aprilie, Ziua Internaţională a Rromilor

Despre rasism şi discriminare

Mai putem fi optimişti? Eu cred că da şi vă asigur că nu este un optimism iraţional, ci este un optimism bazat pe ceea ce mi se întâmplă de foarte multe ori în viaţa mea profesională, la liceu, la fundaţie… Dacă voi reuşi ca în urma acestui articol să ridic o serie de întrebări, este minunat. Depinde de tine ca persoană în ce te ancorezi, în cei care te înjură sau în cei care pun întrebări. Sigur că nu voi reuşi să schimb fundamental opţiunea celor care citesc acest articol. Oricum mi se pare o misiune foarte grea să schimbi gândirea unui om care are peste 25-30 de ani şi a fost crescut într-un şablon. Dacă îţi propui acest lucru este foarte greu, dar dacă îţi propui doar să-şi pună întrebări nu e greu, pentru că fiecare dintre noi suntem produsul experienţelor şi culturii la care am fost expuşi. Societatea se schimbă. Şi hai să ne uităm la ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani; în urmă cu 20 de ani, un referendum pentru familie cum a fost acum doi ani în România, ar fi trecut foarte lejer (atunci vorbeam încă de incriminarea homosexualităţii prin lege) şi uite unde am ajuns astăzi. Vorbind despre femei, genuri, rromi, mi se pare că sunt mult mai multe probleme care se interpun în faţa rasismului faţă de rromi, pentru că societatea se schimbă, dar totuşi rasismul apare recurent (vezi cazul Ditrău), toată lumea a vorbit despre chestiunea aceea, a ţinut agenda o săptămână, după care a apărut o altă bombă care a deturnat atenţia opiniei publice… Însă rolul vectorilor de schimbare este să lucreze pe zona aceasta, care nu înseamnă că nu există, dar este precum părintele pe care îl iubim foarte rar, nu înseamnă că nu-l iubeşti, dar întotdeauna în viaţa ta apar tot felul de lucruri pe care le consideri prioritare în momentul respectiv, dar când ţi-e sufletul amar te gândeşti la părintele tău. Cam aşa este şi aici, de foarte multe ori suntem ancoraţi în agenda zilnică, care e diversă şi arbitrară, şi nu mai vedem chestiunile fundamentale, nu mai vedem bazele solide. Una dintre bazele solide pe care noi trebuie să lucrăm permanent în viitorul apropiat este diversitatea, nu neapărat rasismul, pentru că rasismul este un efect al slabei promovări a diversităţii în societatea noastră.

Cum este corect, rrom sau ţigan?

Haideţi să facem o mică incursiune în termen. Termenul de athiganos, care este termenul mamă al cuvântului, desemna la începuturile sale un grup de eretici care era în Europa, care veniseră în Europa împreună cu hoardele tătărăşti şi se aflau deja în stare de robie; nefiind creştini, nu trebuia să fie atinşi de creştini. Din păcate, creştinismul medieval nu a fost unul foarte primitor şi iubitor de aproapele, mai ales când acesta nu era creştin. Termenul de origine grecească desemna un grup religios şi nicidecum o minoritate etnică. În spaţiul românesc, prima atestare documentară datează de la 1385, vizând un grup de oameni aflaţi în stare de sclavie, dăruit de voievodul Dan I, care îi ia de la Mănăstirea Vodiţa şi îi dăruieşte Mănăstirii Tismana, pe care-i numeşte athigani, „de neatins”. Aceşti „athigani” au devenit cu toţii ţigani. Toţi au fost în stare de robie vreme de 500 de ani.

În 1837, în lucrarea sa de doctorat, „Incursiune în limba, lacrimile şi viaţa ţiganilor cunoscuţi în Franţa sub numele de Boemieni” (pag. 2, ultimul paragraf), Mihail Kogălniceanu spune că „ţiganii între ei se numesc rromi”. În 1857, Alexandre Vaillant, unul dintre marii paşoptişti români, chiar dacă el era francez, dar venise ca profesor în spaţiul românesc, publică o carte „Le romme. L’histoire…” – atenţie, nu e gitanes sau tsiganes. Nu uitaţi anul, 1857, România ca ţară a apărut în 1859. După care, în 1919, după Marea Adunare naţională de la Alba Iulia, minoritatea rromilor se adună la Ibaşfalău (Sibiu) – acum localitatea se numeşte Dumbrăveni (între Mediaş şi Sibiu) –, pentru a se raporta faţă de Unire, pentru că toate minorităţile avuseseră astfel de adunări. În cadrul „Declaraţiei de la Ibaşfalău”, minoritatea rromilor vine şi spune la punctul 2: „de acum, vă rugăm ca în actele oficiale să nu se mai folosească numele de badjocoră de ţigan, ci să se schimbe cu un altul care se va considera corespunzător”. Cererea lor nu a fost respectată.

În 1939 apare pentru prima dată termenul „rom” în dicţionarul explicativ al limbii române. Termenul de ţigan a existat dintotdeauna, pentru că ceilalţi s-au raportat la noi în felul acesta. Însă rromii au ştiut foarte bine cum se numesc, pentru că din 1780 există scrieri care spun ceea ce Kogălniceanu a preluat în lucrarea lui, anume că „aceştia între ei se numesc rromi”. Sute de ani, rromii au fost numiţi ţigani, nume care pur şi simplu s-a împământenit. Una dintre explicaţiile din DEX-ul din 2009, la termenul de rrom, care era considerat sinonim perfect al termenului de ţigan, suna astfel: „epitet acordat unei persoane cu apucături rele” (definiţia 3, totul poate verificat). Deci epitet, însuşire, adică… „toate persoanele cu apucături rele sunt de etnie rromă”. Definiţia 2 era: epitet acordat unei persoane brunete, adică toate persoanele brunete sunt de etnie rromă; şi noi am considerat chestia asta stigmatizare prin definiţie, adică nu poţi să consideri o minoritate în integralitatea sa ca fiind anomică doar pentru că îşi asumă identitatea de rrom-ţigan, indiferent ce spui eşti antisocial. A fost dată în judecată Academia Română, implicit Institutul „Iorgu Iordan”, iar procesul a fost câştigat. CNCD a fost de acord cu faptul că definiţia este stigmatizantă şi profund peiorativă, recomandând ajustarea termenilor, pentru că termenii cunosc diverse variaţiuni în funcţie de context, de societate. A urmat o perioadă de negociere între reprezentanţii ONG-urilor rrome şi lingvişti, ajungându-se la concluzia că se poate accepta faptul că termenul de ţigan nu este folosit de foarte multe ori cu gândul de a vorbi de inferioritate, de batjocură, iar atunci a fost acceptată particula înaintea cuvântului, a explicaţiei „adesea peiorativă”, pentru că nu întotdeauna este peiorativă. Cunosc foarte mulţi oameni care folosesc termenul „ţigan” fără a avea cunoştinţă despre ceea ce înseamnă el în fundament, respectiv stare de robie, stare de servitute, de inferioritate, de neatins.

Ce spun manualele de istorie cu privire la rromi

Informaţii despre robie au existat în manualele de istorie a României până în 1945, momentul venirii la putere a comuniştilor, care au şters cu totul această pagină, pentru că imaginea cu spaţiul românesc având sclavi nu pupa cu spaţiu românesc apărător al creştinătăţii şi cu lozinca că noi am fost cei mai buni, cei mai harnici, cei mai ospitalieri. Şi am ajuns să trăim într-o bulă de istorie falsă sau istorie pervertită, în care nu se cunoaşte despre robia rromilor, la fel cum nu se cunoaşte faptul că rromii au fost victime ale Holocaustului, la fel cum nu se ştie faptul că România este al doilea stat ca duritate în timpul Holocaustului după Germania nazistă, stat condus de un guvern naţional, nu stat ocupat (o spune Raportul Ellie Wiesel), România având contorizate cam aproximativ 400.000 de victime făcute de statul român, nu de statul german. România nu ştie, spre exemplu, că primele lagăre de exterminare le-a avut spaţiul românesc în zona transnistreană şi că duritatea măsurilor puse în practică de Antonescu l-a făcut pe Himmler să-i scrie lui Hitler, zicându-i că „Antonescu este mai decis decât noi să rezolve problema evreiască”. La noi societatea a fost atât de reticentă tocmai pentru că vârfurile n-au reuşit să transmită ce trebuie maselor, care nu au înţeles. Societatea nu se poate schimba doar în zona rromilor, în zona maghiarilor, zona persoanelor cu dizabilităţi ş.a.m.d. Zona diversităţii, a diverşilor va fi luată în seamă în momentul în care societatea va considera acea valoare ca fiind una de luat în seamă. Noi întotdeauna am crezut că sunt mai multe Românii: România rromilor, România românilor, România tinerilor, noi suntem buni, ei sunt răi, noi nu furăm, noi ne descurcăm, doar ei fură, noi ne spălăm (pe naiba, sunt mulţi majoritari care nu se spală!), doar ţiganii nu se spală, noi nu ne căsătorim de mici etc., etc. Pe bune? Câte românce nu s-au căsătorit la 16-17 ani?!

Despre opulenţa rromilor

Vedem opulenţa rromilor, care în mare parte există, palatele alea mari, dar nu vedem opulenţa magnaţilor români, de exemplu a celor din Pipera, şi ne întrebăm ce ne deranjează: opulenţa rromilor sau opulenţa în general? Pentru că dacă ne uităm atent, vom vedea că societatea românească are o problemă cu opulenţa sau noua clasă a îmbogăţiţilor din România are o problemă cu opulenţa, ceea ce în sociologie se numeşte capital simbolic, nevoia de a etala nişte chestiuni, dorind să simbolizezi că eşti bogat. De foarte multe ori poate nu eşti chiar atât de bogat pe cât vrei să arăţi: porţi haine de superfirmă, ai o supermaşină, însă stai într-un apartament sau într-o garsonieră în Burdujeni. Opulenţa aceluia care cheltuieşte 30000 de euro pe o sticlă de şampanie în club nu este la fel de taxată ca opulenţa aceluia care are o vilă cu turnuleţe! Păi da, frate, dar aia e chicioasă! Bine, dar casele celor din Certeze din Oaş, care sunt la fel, de milioane de euro, cu picturi pe pereţi şi multe alte chiciuri, de ce sunt tratate altfel? A trata etnic ceea ce nu este etnic mi se pare mai mult decât ciudat, pentru că acelaşi prost-gust, aceeaşi investiţie tâmpită, aceeaşi risipă de bani a făcut-o şi vecinul lui român. În Certeze, toate casele tip mastodont superchicioase sunt prezentate ca fiind extrem de frumoase.

Despre manelişti

Ne supărăm pe manelistul care câştigă sute de mii de euro şi are o avere considerabilă, care nu a plătit taxe; lucru absolut corect, trebuie să plătească taxe. Dar nu ne supărăm pe marile vedete din folclorul românesc care au averi cel puţin comparabile şi pe care le-au făcut fix în aceleaşi condiţii (nunţi, dedicaţii, chiciuri muzicale). Avem de-a face cu dublul standard. Cât de mult contează că manelistul este ţigan? Şi de aici fiecare dintre noi avem propriile explicaţii. De ce oare în cazul averii lui Ion Dolănescu nu ne-am întrebat dacă a plătit taxe pe ea? A avut chitanţe? Valoarea naţională este dată de publicul său. De exemplu, maneliştii Florin Salam şi Adrian Minune au publicul lor. Dacă la festivalul care a interzis manelele, la Electric Castle parcă, unde s-a mixat după Adrian Minune, se mixa după Ion Dolănescu, se mai supăra cineva? Dacă la Premiile Gopo concerta Mâţu Stoian şi nu concerta trupa impresarului de manelişti Dan Bursuc mai erau toate nebuniile care au fost? Faptul că mie nu-mi place maneaua nu înseamnă că ea este inferioară, pentru că muzica, la urma urmei, ţine de gust, ţine de public, iar dacă publicul consumă, acea poveste s-a terminat! El se adresează publicului lui! Nu vorbesc despre calitatea artei şi despre mesaj, vorbesc despre faptul că nimeni nu ascultă manele pentru că sunt „dă rahat”, dar maneliştii au zeci de milioane de vizualizări. Oare cum le fac? Se ascultă singuri? Este un fariseism, un tip de pseudo-superioritate pe care vrem să-l afişăm când, de fapt, nu suntem aşa cum ne vedem. Da bre, românii ascultă manele la greu! Veţi găsi melodii în folclorul românesc care sunt de o banalitate şi vulgaritate extremă. De exemplu, „Cucu şi pupăza”, pe care o cânta Irina Loghin. Nu înseamnă că trebuie să judeci întregul gen muzical după nişte extreme. Chiar şi opera are anumite partituri care sunt ciudate. Dacă pui limite peste tot, e limita ta. Aşa este şi cu rasismul, cu diversitatea. În momentul în care pui o etichetă pe o întreagă categorie, pornind de la nişte extreme, precum că ţiganii fură. Bre, nu toţi! Unii furăm doar inimi! Alţii furăm un sărut. Nu am fost învăţaţi să explorăm cu propria noastră minte, ci am preluat de foarte multe ori etichetele care ne-au fost lipite de părinţi, de societate. În momentul în care cineva ne spune, spre exemplu, nu te juca cu ăla, pentru că-ţi va face rău, el teoretic îţi vrea binele, prea puţini sunt cei care vor cu adevărat să-ţi injecteze ură.

Educaţia rromilor

Undeva între factorii de socializare, primar şi secundar, trebuie să existe un echilibru. Şcoala are rolul major, pentru că are dezvoltarea cognitivă, să te înveţe carte, să dezvolte abilităţile socio-emoţionale, să te înveţe să devii cetăţean responsabil. La al doilea capitol eşuăm cu totul şi logic că avem parte de toate aceste mizerii precum rasism, stigmatizare, ură, lipsă de solidaritate, lipsă de empatie, în societatea românească în mai mare măsură decât în alte societăţi.

După cum am mai spus, numai rromii fură. Rromânul nu fură, se descurcă. În momentul în care ia ceva de la fabrică, s-a descurcat, frate! Găina de unde scurmă de acolo mănâncă! Dacă stai cu mierea pe degete şi nu bagi în gură eşti prost! Toate acestea sunt chestii din folclorul românesc, care nu sunt percepute ca furt. În schimb, Pardailean fură bre! Ăla nu poate să se descurce aşa cum numai românii pot! În momentul de faţă, nu uitaţi rata de colectare a taxelor, care se plătesc foarte puţin. Dar din nou chestia nu e văzută ca pe o eludare a legii, ci este văzută cel mult ca o palmă dată sistemului! Manelistul nu dă palme la sistem. El este un nenorocit care nu vrea să plătească taxele şi care nu fiscalizează. Eu nu vorbesc despre faptul că este corect sau incorect. Eu vorbesc despre comportament care este etichetat într-un fel când este vorba despre rromi şi altfel când este vorba despre nerromi. De foarte multe ori, cei mai mari rasişti ascund o mulţime de frustrări.

Episoade rasiste

Mă simt extraordinar de ciudat în momentul în care merg în foarte multe şcoli şi văd profesori şi părinţi care nu se uită la potenţialul unor copii consideraţi inferiori pentru că au o boală, pentru că au o culoare, pentru că sunt săraci, pentru că mă-sa e o beţivă, pentru că taică-su o bate pe mă-sa… şi sunt enervat foarte tare, repet, nu se vede potenţialul acestor copii. Totuşi, cel mai dur episod îl constituie exemplul comunităţilor în care există conflicte interetnice, acelea în care intrai şi simţeai miros de carne arsă. Aceste conflicte au fost până în jurul anilor 2000, în cadrul acestor comunităţi disputele se reglau cu foc pus la case, iar oamenii mureau şi-i vedeai pe cei care puseseră foc, că ar fi în stare să mai pună foc, la alte case, pur şi simplu rămâneai blocat….

Agenda rromilor în spaţiul românesc

Agenda rromilor în spaţiul românesc nu este una deloc uşoară, pentru că statul, instituţiile, oamenii mai degrabă ar susţine cauza câinilor vagabonzi decât agenda rromilor – pentru că asta este societatea prezentului. Trebuie să găsească calea de comunicare cu ceilalţi folosind canalul de comunicare al majoritarilor. La urma-urmei, ne dorim să nu mai fie scuipaţi copiii rromi, să nu mai fie segregaţi în case separate, la fel cum părinţii români îşi doresc pentru copiii lor să nu mai fie scuipaţi de copiii rromi. Dar pentru aceste lucruri trebuie să facem lucruri împreună: părintele rrom să lucreze cu copilul său, părintele român să lucreze cu al său copil, părintele rrom să lucreze cu copilul român, să-l înveţe ce înseamnă să fii rrom, părintele român să lucreze cu copilul rrom pentru a-l învăţa ce înseamnă să fii român, astfel încât respectul să devină realitate. Este frustrant să te baţi pentru normalitate, rromii trebuie trataţi pentru ceea ce fac, nu pentru ceea ce cred majoritarii că ar face doar pentru că sunt rromi. E limita lor, nu este limita rromilor!

 LUCIAN DIMITRIU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: