Romanul basarabencei Antonina Sârbu

Antonina Sarbu la Cernauti

„Vulpea argintie”, Editura Arc, Chişinău, 2019, romanul basarabencei Antonina Sârbu a fost lansat de Ziua Bucovinei, la 28 noiembrie 2019, la Cernăuţi, în redacţia „Zorilor Bucovinei”, ziarul românilor din Ucraina, când acesta încă mai deţinea sediul de pe fosta Cale Domnească, fosta Iancu Flondor, actuala Kobileanski, singurul edificiu de pe această stradă istorică în care s-a vorbit neîntrerupt româneşte şi după intrarea nordului Bucovinei între graniţele Ucrainei. Două lucruri au favorizat această lansare într-o zi atât de importantă pentru români: faptul că acţiunea romanului se petrece parţial în Cernăuţi, precum şi acela al condiţiei lui Nicolae Toma, redactor-şef, şi a Mariei Toacă, redactor-şef adjunct, de foşti colegi de facultate ai autoarei la Facultatea de Jurnalism a Universităţii de Stat din R. Moldova, anii petrecuţi şi de Regiunea Cernăuţi, şi de Basarabia în componenţa Uniunii Sovietice întărind apropierea românilor din ţinuturile înstrăinate.

Născută la Văratic, raionul Râşcani, Antonina Sârbu a adunat un interesant mănunchi de stagii postuniversitare la Institutul pentru o Societate Deschisă din Budapesta, Academia de Limbi Moderne din Boston, Şcoala de Lideri din Rutgers – SUA, Şcoala Superioară de Jurnalism a Universităţii din Columbia – Missouri, SUA, şi un la fel de interesant mănunchi de cărţi cu numele său pe copertă: „Mănăstiri basarabene” (antologie, 1995), „Colaje” (publicistică, 2006), „Pe muntele Hermon ninge” (jurnal de călătorie în Ierusalim, 2008) şi „Constanţa Târţău. Ultimul dialog” (2016)

Întâia sa carte de ficţiune, acest „roman-confesiune”, sugerând în primele pagini tot un document, un jurnal încredinţat unui alter-ego al autoarei, demonstrează dezinvoltură şi o bună intuiţie a construcţiei atractive, plus un cuceritor accent de sinceritate, care îl face şi pe cititorul mai grăbit din zilele noastre să nu o lase din mâini până la capătul lecturii.

Eroina romanului, venită pe lume în interbelic, este Sonia, fiica unei moaşe şi a unui notar dintr-un sat aflat azi la graniţa R. Moldova cu Ucraina, un copil crescut fără „blândeţea şi frumuseţea” după care avea să tânjească până în ultima clipă şi de care nu va avea parte decât pentru un scurt răstimp, graţie unei secrete poveşti de iubire. Obligată să se mărite la numai 17 ani de teama deportării, va fi pândită mereu de istorie ca de un animal de pradă. Propriul destin va însemna de asemenea aproape rană după rană şi o cvasipermanentă spaimă subterană. Astfel încât, la un moment dat, privind înapoi, va socoti cu luciditate că „nu am fost implicată în istorie, m-a luat istoria şi m-a implicat în iureşul ei”. De altminteri, luciditatea nu o va părăsi nicio clipă, nici chiar în momentele pasiunii care i-a alimentat „energia interioară”, nici chiar când totul părea pierdut, de aici şi gândul pe care l-ar putea avea, maturi, copiii ei: „«Sonia nu a fost o învingătoare, dar mama noastră a învins altfel»”. Este momentul în care povestea ei mi-a evocat într-un fel povestea eroinei dintr-un roman al lui Guy de Maupassant cu finalul său despre viaţa care nu e nici atât de bună, nici atât de rea cum credem.

Cernăuţiul iubirii Soniei este mai mult sugerat decât evocat. El îi apare şi ne apare ca un spaţiu ocrotitor, aproape de vis, un spaţiu care va fi căutat decenii mai târziu, chemător, şi de nepotul pictor, stabilit în Norvegia: „Îi place oraşul, are multe peisaje şi portrete de acolo”. Cernăuţiul ca atare există în roman prin pasajul întâlnirilor şi prin atelierul fotografic al lui Efim, distruse mai târziu de noi construcţii, prin cimitirul plimbărilor – „Citeam unele inscripţii pe pietrele funerare, le admiram. Efim cunoştea multe familii de artişti, muzicieni, mai ales «lumea cea veche, lumea care nu va mai fi»” – şi cel mai pregnant prin Universitate, prezentată şi cu un scurt istoric, cu săli „impunătoare, cu pereţi din marmură şi cu multe picturi pe pereţi”, clădire de basm pentru Sonia, unde trăieşte cea mai frumoasă noapte de dragoste, o „noapte într-un palat”.

Puternic prezente în sufletul Soniei, iubirea şi minunatul Cernăuţi sunt surclasate în memoria cititorului după închiderea cărţii de înzestrarea eroinei şi de spaţiile în care şi-o concretizează: locuinţele sătencelor în care ţeserea unui covor era pe atunci „un eveniment în familie”, fabrica de covoare, închisoarea şi casa în care îşi creşte copiii şi îi educă, dăruindu-le blândeţe şi frumuseţe. Înzestrată „cu un simţ dezvoltat al văzului” („Vedeam ceea ce altora nici nu le-ar fi trecut prin cap că există”), Sonia îşi însuşeşte la şcoala de arte şi meserii de la Cetatea Albă tehnologia ţesutului, apoi îşi descoperă plăcerea şi talentul pentru desenul necesar pregătirii covorului şi pentru vopsitul firelor: „Inventam. Stilizam flori, forme geometrice. Mă pasiona mult noua mea ocupaţie. Crinul. Trandafirul. Rombul, dreptunghiul. Dar cel mai mult îmi doream să fac un covor care să reprezinte cerul ţinând în braţe pământul. Linia spre care alergam…”

Era căutată de femeile din sat şi din satele vecine: „Mă cunoştea atâta lume! În multe case covoarele mele ţineau de cald, aduceau bucurie…” Bucurie, mângâiere aduc creaţiile sale şi în temniţă, imaginate şi lucrate din ilustratele care ajungeau dincolo de zăbrele, mici daruri ale deţinutelor pentru „fetiţa rămasă acasă sau pentru o soră, o verişoară”, «poşete», vaze, portmonee, inimioare, rame pentru fotografii, coşuleţe, bomboniere” şi îi aduc preţuire şi afecţiune: „Parcă am înviat! Dragostea nu contează de la cine vine, cine o manifestă, dragostea te ajută să rămâi viu. Mori în clipa când nu te mai iubeşte nimeni”. Şi respect după ieşirea din închisoare, când obligată de statul sovietic să se încadreze în muncă, ajunge la o fabrică de covoare: „Încet-încet m-au descoperit. Au descoperit gustul meu pentru culoare, forme, cunoştinţele mele în domeniu. Citeam toate simbolurile, ştiam să explic cum se descifrează un covor, fie că avea motiv floral, fie că avea motiv geometrizat. Covorul este ca o viaţă de om! Sunt semne încifrate care semnifică viaţa! Noi, oamenii, suntem nişte gheme colorate, fire care se amestecă, se ţes unul în celălalt în urzeala covorului… Mă solicitau în secţia de vopsitorie, în cea de ţesătorie, apoi şi acolo unde lucrau cei care desenau «modele», pictorii. Cunoştinţele mele erau profunde; puteam să ţin un discurs despre coloranţii naturali, puteam să scot aceste culori, să vopsesc firele, să fixez culoarea. Cunoşteam tehnologia culorilor de anilină, taina covorului vechi… ştiam cum se face urzeala «lână în lână» sau fir de bumbac şi fir de lână…/ un pictor, coleg, mi-a spus într-o zi când încercam să finisăm un covor cu model «geometrizat»: «Dacă făceaţi studii superioare, ajungeaţi la expoziţiile din Paris»”.

Nu doar covoarele se desfac asemenea unei flori şi rămân în amintire, ci şi „mâinile însemnate” zugrăvite de Antonina Sârbu. Sunt mâinile impregnate de vopsele ale Soniei, mâinile „galben-cafenii de la chimicalele pentru developarea şi tipărirea fotografiilor” ale lui Efim, mâinile „frumoase, albe, îngrijite”, mâinile subţiri, cu degete lungi, de vioristă în orchestra simfonică din Boston, ale Stelei, mâini care fac şi mai dureroasă pentru cititori pierderea suferită de eroină după împuşcătura mutilantă, care o desparte nu numai de soţul violent, abuziv, ci şi de ceea ce eroina a considerat mereu că reprezenta „partea mea, aici mă simţeam împlinită”.

Aşa cum Sonia-boiangioaica, Sonecika-izvod are întâietate în faţa sentimentului său pentru Efim, a pasiunii care, mărturiseşte, „m-a subjugat frumos, m-a ajutat să trăiesc, să iubesc viaţa…”, tot astfel vulpea argintie, aducătoare de nefericire, dispare în lumea pestriţă a pieţei-talcioc, lăsând în memoria afectivă a lectorului visele cu inorogul alb cu păr de mătase şi cu enigmatice, nesfârşite ninsori.

Cu o scriitură pe cât de ţinută sub control, pe atât cu propria-i viaţă, debutul în roman al basarabencei Antonina Sârbu este un pas făcut cu dreptul. Şi confirmă multipla dotare a condeiului său.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: