Mai sincer ca oricând, am comemorat, izolaţi în case, martirii măcelarilor de la Fântâna Albă

De câteva decenii n-am avut alte drumuri în această zi. În fiecare primăvară, începeam dimineaţa de 1 aprilie cu drumul spre pădurea Varniţei de lângă Fântâna Albă, acolo unde freamătă brazii crescuţi din oasele românilor, acolo unde istoria nu doarme, unde memoria este mereu trează. Mergeam liberi, cu sobor de preoţi, cu steaguri tricolore, cu rugăciuni şi lacrimi neascunse… Dar şi mai înainte jertfa şi curajul românilor de pe Valea Siretului vibrau în sufletele supravieţuitorilor, chiar şi atunci când era un pericol de moarte să se vorbească despre oribila crimă săvârşită de cei care au adus pe pământul nostru regimul totalitar stalinist, instaurându-l şi întărindu-l cu forţa armelor. 

Atâtea avem să mărturisim în aceste zile, atâtea gânduri şi remuşcări ne frământă. Însă, sub groaza tragediei declanşate în lume de virusul ucigător, toate se scufundă într-o tăcere de piatră. Totuşi, nu putem uita, ba chiar mai mult, nenorocirea abătută asupra tuturor ne impulsionează memoria, răscolitor ne face să-i chemăm în ajutor pe cei care au fost mai tari decât noi în clipele de cumpănă, au avut mai multă imunitate în faţa greutăţilor. E pentru prima dată în ultimii 30 de ani, când n-am ieşit din case la 1 aprilie, ziua cea mai neagră din istoria postbelică a românilor din nordul Bucovinei. Din cauza carantinei nu ne-am adunat în pădurea Varniţei – locul Holocaustului românesc din ţinutul înstrăinat de Ţară. Anul acesta am rostit rugăciuni şi am aprins lumânări izolaţi în case, rugându-ne pentru veşnica odihnă a mucenicilor şi pentru mântuirea noastră. Invocând curajul lor în faţa morţii, ne-am rugat şi pentru întărirea noastră în demnitate – mai sincer, cu sufletul mai curat. Or, în ultimul timp se cam transformaseră în paradă „mitingurile de doliu” la complexul memorial înălţat pe locul măcelului. Am semnalizat de mai multe ori că pe acest monument nici măcar nu se concretizează că victimele masacrului au fost români. Mai demult, până la înălţarea lui, ne adunam în jurul unei modeste Troiţe cu mai puţină pompă, dar cu mai pioasă reculegere. Din păcate, în ultimii ani, momentele comemorative se desfăşurau după scenarii în care nu se găsea loc la cuvânt pentru fruntaşii Societăţii „Golgota”, iniţiatorii primelor pelerinaje, nici pentru cei care au supravieţuit calvarului declanşat de regimul criminal.

Nu pot uita tristeţea dezolantă din ochii ultimului martor al tragediei de la Fântâna Albă, colonelul Petru Huţanu (născut la Cupca), care, înfruntându-şi vârsta venerabilă de peste 90 de ani, zadarnic a aşteptat să spună şi el câteva cuvinte despre cum a scăpat cu viaţă în ziua de 1 aprilie 1941. După refugiul salvator şi periplul în căutarea unui rost în România, îşi trăieşte liniştit bătrâneţile, când la Bistriţa Năsăud, când în familia fiicei sale de la Iaşi. Acum ar trebui să împlinească 95 de ani. Sper că e bine, sănătos, căci se ţinea voiniceşte în 2012, când a venit prima dată acasă la Cupca, după 70 de ani de înstrăinare de baştină. Posibil, nici n-ar mai fi venit vreodată, dacă o norocoasă întâmplare nu i l-ar fi scos în cale pe Gheorghe Bicer, un gospodar din Ceahor, născut şi el la Cupca. El l-a convins pe colonelul Petru Huţanu să-şi viziteze baştina, invitându-l special în zilele când are loc comemorarea martirilor de la Fântâna Albă. Supravieţuitorul masacrului nu benevol şi-a osândit sufletul la nemiloasa sentinţă de a se înstrăina pe viaţă de vatra străbună. A fost la un pas de moarte la 1 aprilie 1941, salvarea datorând-o unei întâmplătoare întârzieri în casa rudelor din Suceveni. Îl aştepta, în gospodăria unui unchi, pe taică-său. Nimerind undeva la coada coloanei, când soldaţii au început să tragă, tatăl şi fiul abia urcau dealul Siretului. Au stat un timp ascunşi după dealul cela, apoi, când s-a mai liniştit focul, s-au furişat spre Siret. La lăsarea întunericului s-au întors acasă…Din mila şi omenia primarului, familia Huţanu a scăpat de deportare, reuşind să plece în România în martie 1944, încă până la a doua intrare a sovieticilor, însă spaima s-a cuibărit adânc în părinţii săi, arzând în urma lor toate punţile spre casă. Bucuroasă am fost să aflu de la Gheorghe Bicer că nonagenarul Petru Huţanu îşi poartă senin povara anilor supravegheat de fiica sa de la Iaşi. Consângeanul de la Cupca s-ar fi încumetat să-l aducă încă o dată la Fântâna Albă, dacă nu ne-ar opri pericolul de moarte din partea unui duşman invizibil, virusul care coseşte mai avan decât în primăvara lui 1941 gloanţele mitralierilor ocupanţilor.

Deşi până în timpul de faţă cei mai mulţi din oamenii paşnici, masacraţi în apropierea hotarului trasat prin inima Bucovinei, au rămas în anonimatul istoriei, pentru un tată, o mamă, o soră ei nicicând n-au fost anonimi. Mulţi, asemenea nonagenarului Petru Huţanu, s-au temut să recunoască ani îndelungaţi că au avut rude apropiate secerate de mitraliera rusească la frontiera cu România. Dar le purtau în gând, le pomeneau în rugăciuni… „Fericiţi cei izgoniţi pentru dreptate, că a acelora este Împărăţia Cerurilor”, ne alină Sfânta Scriptură. Cred în această blândă mângâiere, căci în pelerinajele de la 1 aprilie spre pădurea Varniţei am simţit cum mi se deschide Împărăţia Cerurilor. Se schimbă timpurile, ne schimbăm şi noi, cad sub securea nepăsării mândrii brazi, se îmbolnăvesc de moarte molizii… S-au călătorit pe drumul veşniciei martirii supravieţuitori, care au fost cu un pas mai în urmă de moarte, dar au văzut-o, au purtat-o toată viaţa în ochii lor. Am ajuns bătrâni şi noi, cei care îi ascultam înlăcrimaţi ca să le înregistrăm în cartea memoriei mărturiile. Au rămas doar rugăciunile, doar cântările de pomenire şi glorificare a actului de temeritate şi această sfâşietoare întrebare: „De ce Atotputernicul n-a oprit măcelul, de ce n-a plouat cu foc deasupra călăilor, nu i-a fulgerat, nu i-a detunat?..”.

„Unde era Dumnezeu?”, mă întrebam uneori ajungând la Fântâna Albă, la Lunca sau în alte momente de comemorare ale conaţionalilor morţi în exilul şi lagărele staliniste, victimizaţi de foamete în 1946-1947…?”. Şi tot acolo, la marginea pădurii, am auzit răspunsul de la câteva femei ce-şi odihneau durerea de picioare pe o bancă: „Dumnezeu întotdeauna e cu noi, la bine şi la rău, a fost şi cu oamenii omorâţi aici. Ei au murit pentru credinţă, cu Dumnezeu în suflet”. A trecut un an de atunci, dar le văd, le aud vocile. Mai ales nu pot uita suspinul Mariei Iliuţ-Vasilaş din Crasna: „Tot răul de la oameni ne vine”. Mi-a mărturisit că are motive să se întrebe unde a dispărut bunătatea, dar sunt şi oameni cumsecade în jur. Arătându-mi la un tânăr din apropiere, mi-a spus: „Durerile de picioare mă ţin în casă, nici la biserică nu-s în stare să merg. Noroc că m-a luat Ionel Macreniuc cu maşina, are inimă bună…”. În acea zi am avut şi eu parte de o mulţumire sufletească. „Anul trecut, de 1 aprilie, mi-aţi dăruit o panglică tricoloră. O păstrez în cascea mare”, mi-a amintit crăsneanca. Păstrez şi eu, ca pe un fir de busuioc, ecoul vorbelor ei aduse pe aripi de îngeri care veghează astăzi singurătatea martirilor.

MARIA TOACĂ

Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: