BEETHOVEN 250 – LA CARNEGIE HALL

 Trăim timpuri neobişnuite; coronavirus ne strică obişnuinţele şi viaţa normală… Ei bine, totuşi înainte ca să fie tocmai aşa, am avut parte de un concert excepţional, la legendarul Carnegie Hall, din inima New Yorkului, în cadrul atâtor manifestări Beethoven, care vor continua până la sfârşitul anului aniversar, condiţii obiective permiţând-o.

A fost un concert oarecum mai aparte. Reputatul dirijor şi muzicolog Bernard Labadie, directorul muzical al cunoscutei şi apreciatei Orchestra of St. Luke’s, ne-a avertizat că vom avea astă seară parte de un Beethoven mai puţin cunoscut şi nu atât de des interpretat. Interesant pariu şi, pot să vă spun, până la urmă câştigat cu asupra de măsură!

S-a început cu Leonore (uvertura no.2, 1805). Povestea lui Leonore (uvertură în câteva variante, dar niciodată operă) este vrednică de menţionat. Probabil că niciun gen de compoziţie nu i-a dat lui Beethoven mai multe dureri de cap decât opera, o formă de artă muzicală sincretică, cu anume reguli şi constrângeri ce nu i se potriveau. Narând muzical povestea unei femei curajoase care se deghizează în bărbat numai ca să-şi salveze soţul pe nedrept condamnat, opera a fost intitulată iniţial Leonore, după numele eroinei, ca apoi să devină Fidelio, după simbolicul pseudonim pe care ea şi-l asumă. Printre multele reviziuni pe care Beethoven le-a făcut acestei singure opere din viaţa sa se numără şi semnificative schimbări ale uverturii (inutil să mai spunem cât era Beethoven de perfecţionist!). Astfel, Leonore rămâne cu trei diferite uverturi, până să se ajungă la cea de-a patra, care se va numi Fidelio şi va avea şi o operă pe care să o preceadă.

Leonore 2 a fost un caz tipic asupra felului de a lucra orchestral şi a-şi lua libertatea asupra genurilor a lui Beethoven. Căci uverturile, în general, oferă o anticipare condensată a ceea ce muzical va urma, dar şi a acţiunii, conflictului, tramei. Nimic din aceasta în Leonore 2. Este, după părerea mea, o piesă simfonică complet independentă, de un dramatism excepţional, cu intervenţii de percuţie, suflători şi corzi neaşteptate! 13 minute de încântare muzicală, iar Labadie, care dirijează stând pe scaun, nu a precupeţit nicio picătură de energie în a ne transpune, pur şi simplu, în perfecţiunea universului simfonic beethovenian!

A urmat o altă rară şi interesantă piesă, cu o istorie muzicală ciudată: Meerstille und Gluchilchte Fahrt (Mare liniştită şi Drum bun). E o piesă pentru cor şi orchestră inspirată de două poeme ale lui Goethe – mult mai faimos la vremea aceea decât Beethoven. Corul La Chapelle de Quebec a fost minunat, orchestra cu Labadie în formă de zile mari, o încântare. Ca un amănunt subsidiar, la numai zece ani mai târziu, Felix Mendelsohn avea să compună pe aceleaşi versuri, cu acelaşi titlu, o lucrare care este, pe de o parte, un omagiu lui Beethoven, pe de alta, o altă propunere muzicală.

Înainte de pauză, am avut prilejul să ascultăm poate capodopera beethoveniană a întregii seri: Choral Fantasy in Do minor, Opus 80, una dintre cele mai deosebite piese din opera beethovenină, şi tocmai de aceea interpretată pe scenele lumii atât de rar: pentru că e o compoziţie cu o mulţime de diferite componente muzicale: e nevoie de o orchestră simfonică întreagă, şi nu numai una care să performeze perfect împreună, dar să aibă şi solişti cu partituri de virtuozitate neobişnuită. Acest lucru e evident încă din primele măsuri, când pianul atacă fantastic şi ne transpune dintr-o dată într-un recital de cea mai mare muzicalitate. Ca să nu mai vorbim de rolul pianului în părţile orchestrale, vibrant şi plin de o vervă care nu se găseşte la oricine! Şi, în sfârşit, dar absolut cu nimic mai puţin important, un întreg cor şi şase solişti de operă!

Piesă extrem de ambiţioasă, cum îi şedea bine lui Beethoven, Choral Fantasy a fost pentru prima oară interpretată în legendarul concert din decembrie 1808 la vechiul Theater an der Wien. Acest memorabil concert a avut în program premierele Simfoniilor 5 şi 6, ca şi a Concertului 4 de pian. Fantezia Corală, în acest context, a stârnit o oarecare mirare, dar, în acelaşi timp, şi o oarecare amintire a celebrei Ode a Bucuriei, cum a remarcat Catrinel, pe bună dreptate, sau a unor pasaje din concertele de pian 1 şi 3, cum m-am exprimat eu. În tot, o extraordinară performanţă de a combina sau, mai degrabă, intersecta un concert de pian cu o simfonie şi cu o operă! Ce miez de creaţie beethoveniană! Nu e de mirare că premiera piesei la New York a fost condusă de Gustav Mahler!

Ar fi cazul acum să vorbim şi despre interpreţi. Pianistul, un nume cu totul necunoscut mie şi trebuie să mă scuz pentru asta, a fost Jeremy Denk, câştigător al lui Avery Fisher Prize şi membru al prestigioasei American Academy of Art and Sciences… Vestit în toată lumea, numai la mine nu… Dar sunt prea mulţi virtuozi pe care nu apuci să-i vezi. De data asta, m-am convins total! Nu mai puţin strălucitori au fost soliştii. Soprana canadiană Karin Gauvin, o voce excepţională, clară precum cristalul în notele înalte. Mezzo-soprana americană Kelley O’Connor, cu o voce catifelată şi un joc de scenă, deşi era un concert, convingător, tenorul canadian Andrew Haji, cu multe apariţii în opere şi recitaluri, remarcabilul Matthew Brook, cu o carieră de peste zece ani în opere şi recitaluri, Gramophone Award Winning pentru Messiah, între alte multe premii şi distincţii, soprana canadiană Stephanie Manias, bas-baritonul canadian Normand Richard, cu o voce profundă şi catifelată. În sfârşit, La Chapelle de Quebec, corul care ne-a încântat, e vestit în toată lumea, şi pe bună dreptate!

După pauză, o singură piesă. Dar esenţială. Misa în Do major, prima misă a lui Beethoven. Misa în Do major fusese inclusă şi în amintitul concert din 1808, dar piesa fusese comisionată cu un an înainte de prinţul Esterhazy, mare simpatizant şi protector al lui Haydn, căruia îi comandase diverse mise. Nu e de mirare că Prinţul Nicolas Esterhazy II îi comandă lui Beethoven (fost student al lui Haydn) o misă solemnă care să celebreze aniversarea soţiei sale. Rezultatul a fost că Esterhazy s-a arătat extrem de nemulţumit, a spus că Misa e proastă, urâtă şi nu îi place deloc. E drept că Beethoven, ori de câte ori avea de a face cu un gen sau o formă nouă muzicală, se uita şi în trecut, dar îşi punea şi propria pecete pe creaţie. Aşa a făcut şi acum: deşi se puteau observa influenţe din Haydn şi Mozart, totuşi era ceva de o incontestabilă originalitate, mai cu seamă în pasajele din Kyrie, Agnus Dei, Gloria şi Benedictus, la sfârşit. Aici originalitatea beethoveniană se arată toată şi e de o frumuseţe aproape inexprimabilă.

Am ieşit de la Carnegie cu sâmburele frumuseţii în noi, afară, în strada lui Coronavirus.

Nu-i nimic! N-a spus Dostoievski că frumuseţea va salva lumea? Să-l credem, să sperăm cu îndărătnicie!

Fie chiar şi împotriva evidenţelor!

DUMITRU RADU POPA,     New York

Dumitru Radu Popa la nunta fiicei sale Maya, poetã

Dumitru Radu Popa s-a născut la Bucureşti, la 26 octombrie 1949. Tatăl, Grigore Gr. Popa, medic şi fin intelectual, este fiul celebrului anatomist şi literat Gr. T. Popa. Mama, Maria-Magdalena (născută Levandowski), a fost medic, pianistă de concert, scriitoare originală şi traducătoare din Rilke, Humboldt, Kobo Abe. Absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti (Română–Franceză) în 1972. Debutează literar cu cronici şi proză în revis-ta Amfiteatru (1968). Laureat al Primului Colocviu Naţional de Literatură (1969). Premiul re-vistei Amfiteatru pentru proză (1970). Publică, de-a lungul anilor, proză, critică literară şi eseuri în mai toate revistele literare româneşti. Debutează editorial cu eseul critic Antoine de Saint-Exupéry: aventura conştiinţei în seria „Contempo-ranul nostru“ a Editurii Albatros (1980). Tot la Albatros apare volumul de proze Călăto-ria (1982). În sfârşit, în 1985 apare volumul Fisura, la Cartea Românească. Volumul, serios mutilat de cenzură, avea să fie retras de pe piaţă la scurtă vreme. Scriitorul părăseşte ţara în toamna lui 1985 şi se stabileşte la New York în 1986. Obţine un Master of Science la prestigioasa universitate Columbia şi se specializează în domeniul cercetării dreptului internaţional, străin şi comparat. E bibliotecar, şeful departamentului internaţional, director asociat al Bibliotecii de Drept de la New York University. În cadrul unor programe sponsorizate de ajutorul american, predă cursuri la St. Petersburg, Erevan, Beijing, Cape Town. Publică, de asemenea, un impresionant număr de articole şi editează două volume de cercetarea dreptului internaţio-nal. În prezent, e directorul bibliotecii şi Decan asistent al Facultăţii de Drept de la New York University. Publică tra-duceri din poezia românească şi studii critice (Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu), precum şi vo-lumele Panic Syndrome! (Uni-vers, 1997, Premiul Uniunii Scri-itorilor), Închide ochii! (DuStyle, 1998), Traversând Washington Square (Cartea Românească, 1999), La Revoluţia Română (Univers, 2001), Sabrina şi alte suspiciuni (Polirom, 2004), Sken-zemon! (Curtea Veche, 2005), Lady V. Proze româno-ameri-cane, (Curtea Veche, 2006),  Închide ochii! Povestea semin-ţei (Curtea Veche, 2011). La a 70-a aniversare, în toamna anului 2019, Dumitru Radu Popa a fost sărbătorit în ţară, cu lansarea volumului său „Sfinţi, vânturi şi alte întâmplări” apărut la Tracus Arte Bucureşti. (Prezentare preluată de pe Cartepedia.ro)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: