Nădăjduire

Cu gândul la o plimbare, când timpul vă va permite, potriviţi-vă paşii astfel încât să puteţi poposi şi în extremitatea vestică a oraşului, la mănăstirea şi pădurea Zamca. Aici simţi cum aluneci într-o linişte binefăcătoare. Un loc încărcat cu o adâncă istorie. Indiferent de anotimp, încerci să-i desluşeşti unele taine, să-ţi înveşmântezi sufletul cu aerul curat, cu răcoarea ademenitoare ori cu puritatea zăpezii.

De atâtea ori am urmărit cu emoţie apariţia primilor muguri. Am ascultat susurul dulce al apei de izvor şi primele ciripiri, cu miros de floare, ale unor păsărele grăbite să învioreze pădurea.

Mănăstirea Zamca este cel mai important ansamblu religios construit de colonia armeană refugiată în Suceava, în 1606, dată inscripţionată la intrarea în turnul-clopotniţă înalt de 26 de metri.

Istoria noastră consemnează mai multe versiuni legate de înfiinţarea acestei mănăstiri, prima menţionând că numele iniţial a fost Sfântul Oxet (Auxentie), iar ctitorii ei, trei fraţi: Auxentie, Iacob şi Grigorie, care au cumpărat pământul şi apoi au început neîntârziat lucrările. Primul a construit biserica, al doilea capela, iar al treilea turnul cu clopotniţa, cu hramul Sfântul Grigorie Luminătorul.

O altă variantă, aşa cum reiese dintr-un uric al lui Alexandru cel Bun, precizează că aici, pe la 1400, a luat fiinţă prima episcopie armeană, bucurându-se de înţelegere şi în timpul domniei lui Ştefan cel Mare. Prigoana împotriva lor a fost declanşată odată cu înscăunarea lui Petru Rareş, care i-a considerat neortodocşi; unii dintre ei au fost ucişi, alţii au fugit peste munţi, iar biserica arsă. Abia în timpul domniei lui Ioan Vodă cel Cumplit mănăstirea a fost reclădită, pentru că mama lui era armeancă.

După perioade de relativă acalmie, la sfârşitul secolului al XVII-lea, armata polonă, condusă de Ioan Sobieski, a ocupat Suceava în timpul campaniei antiotomane din 1690-1691. Fixându-şi cartierul general la Mănăstirea Zamca, s-a trecut imediat la o serie de măsuri de apărare: săparea unui şanţ adânc de jur-împrejur şi înălţarea zidului de interior cu bastioane la colţuri. Se pare că de atunci datează şi numele mănăstirii, provenit de la cuvântul polonez „zamek” (cetăţuie).

Anii care au urmat nu au fost favorabili mănăstirii, deoarece după anexarea nordului Moldovei de austrieci aceştia au transformat-o în depozit de muniţii, suportând stăpânire străină aproape 130 de ani. După un îndelungat şir de procese, Zamca a revenit armenilor abia în 1827, când s-a trecut la lucrări de restaurare, mai ample între anii 1957-1965, dar şi în 1994.

Data de 14 august 2004 a fost de mare bucurie pentru comunitatea armeană de la noi. A avut loc, în zi senină, resfinţirea mănăstirii în prezenţa unor înalte feţe bisericeşti armene de la Bucureşti şi de la Erevan, dar şi din partea Bisericii Ortodoxe Române, toţi cu inima îndreptată şi spre Sanctitatea Sa Karekin al II-lea, catolicosul tuturor armenilor din lume.

Un întreg alai, cu steaguri armene şi tricolore, urca spre mănăstire, într-o deplină armonie, pornit de la biserica armeană de la Turnu Roşu. Curtea şi împrejurimea mănăstirii erau înţesate de oameni veniţi şi din satele vecine, dar şi din alte localităţi mai îndepărtate.

Biserica Zamca se păstrează în condiţii bune, fiind împărţită în pronaos, naos şi altar, iar catapeteasma este înlocuită cu o draperie suspendată pe o bârnă transversală. Zidul despărţitor dintre naos şi pronaos are două ferestre încadrând uşa. Se poate observa, ca o caracteristică a bisericilor armene, de o parte şi de cealaltă a absidei ocupate de altarul central, câte o nişă în perete, fiecare prevăzută cu o masă de piatră, având rolul de altare secundare. În exteriorul ei se poate vedea o linie simplă, cu o pereche de contraforturi de formă octogonală şi o ornamentaţie ce îmbină elemente de tradiţie gotică şi clasică cu rozetele orientale.

Ajuns aici, în curtea spaţioasă şi ospitalieră, te ademeneşte, vrând-nevrând, şi apa rece ca gheaţa din fântâna acoperită, situată în partea dreaptă, la intrare. În plină toamnă, apa din ea umple aproape zilnic sticlele şi bidonaşele oamenilor din cartier, dar nu numai, pentru pregătirea murăturilor.

De aici, cărările duc, fie pe la marginea pădurii, fie prin interiorul ei, la piscul cu bornă de pe ruinele cetăţii vechi, încântător popas, o splendidă panoramă, cu largi deschideri, surprinsă pe peliculă de cei care o admiră.

M-am gândit de multe ori că această pădure merită să devină un mare parc, salon de primire a vizitatorilor. Am mai scris în presa locală despre această propunere ce poate deveni realitate cu fonduri europene, sponsorizări, donaţii, dar şi prin voluntariat. Slavă Domnului, atâta lume ar sări să dea o mână de ajutor! De ce nu, s-ar putea monta şi un sistem pentru telescaune care să înconjoare împrejurimile Sucevei pe zeci de kilometri, formele de relief permiţând înfăptuirea unui asemenea deziderat. Mai mult, piscul poate fi terasat de jur-împrejur până la bază, apoi pavat, montarea unor bare de protecţie, plantarea de plante (arbori ornamentali), hotărâtor fiind însă ochiul specialistului la faţa locului.

Pădurea poate deveni un loc de relaxare cu alei pavate, bănci din loc în loc, spaţii de joacă pentru copii, lumină electrică, chioşcuri, alte obiecte care să-i asigure deplină utilitate şi un aspect agreabil.

Aş îndrăzni să afirm, cu scuzele de rigoare, că niciun primar de până acum nu a catadicsit să ajungă până acolo, la piscul cu bornă, fiind reţinuţi, probabil, de arzătoare probleme ale urbei. Nimic nu se poate fără voinţă, curiozitate, imaginaţie şi efort! E greu să munceşti şi să sfinţeşti locul!

Pădurea poate fi protejată cu gard de sârmă, pază de zi şi de noapte, în eventualitatea unor răufăcători. Ar fi într-adevăr o investiţie de anvergură care ar atrage vizitatori din întreaga ţară.

Am rămas profund impresionat de ceea ce a spus un marocan venit în vizită la un prieten de-al meu. Era mijloc de iulie. Am ales împreună calea spre mănăstirea şi pădurea Zamca. Le-am vizitat în ordine. Se exterioriza în limba franceză, prietenul meu fiind bun cunoscător al acesteia, iar eu, mai puţin.

Intrând în mănăstire oaspetele a apreciat repede faptul că, noi, românii, trăim în bună înţelegere şi cu alte naţionalităţi, mai ales că în faţa noastră era un grup de greci care ascultau cu atenţie explicaţiile ghidului, preotul armean, Mandalian, şeful bisericilor armene din zonă, bun cunoscător al limbii elene.

Privind pădurea, marocanul o admira cu tremur în glas. Se oprea din loc în loc şi exclama: „Quelle beauté!, quel abondance, quelle chance pour moi!”.

I-am împărtăşit şi lui ideea ce mă frământa de ceva vreme. M-a privit zâmbind, apoi mi-a strâns mâna. Aproape tulburat a spus: „La noi, minunea asta de pădure ar fi ca o binecuvântare de la Allah! Cum să o duc la mine, acolo, măcar pentru câteva zile?”. După clipe de tăcere, tot el a dat răspunsul: „doar în vis…”.

După ce ne-am răcorit puţin cu apă limpede şi rece de la un izvor de sub coastă şi, pe fondul sonor asigurat de păsărele ascunse printre frunzele copacilor, am respirat adânc, apoi am început să urcăm spre borna de pe pisc. Un aer pur ne-a învălui de-a binelea. Odată ajunşi, marocanul a încercat câteva exerciţii fizice, spunându-ne râzând că ar fi în stare să zboare, dar îi este greu să aleagă direcţia. Totul în jur l-a copleşit, trăind intens emoţia frumuseţii peisajului. Nu s-a putut abţine şi ne-a spus mirat: „Aici este un izvor de sănătate, care naşte din adâncime o comoară necercetată de privire suficient până acum. Oare piscul ştie că poate fi cucerit?”.

Prietenul meu, altruist şi jovial totodată, i-a apreciat mult constatarea. I-a spus că un frumos spaţiu de acţiune au gândurile lui. Dacă i-ar fi auzite, cuvintele înaripate rostite, de cei ce trebuie să acţioneze, le-ar intra pe o ureche şi ar ieşi repede pe cealaltă.

Recent am străbătut o parte din pădure. I-am dat bineţe! M-a primit cu un zâmbet numai de noi ştiut. Din loc în loc câte o floricică galbenă, albastră, albă voia să fie prinsă în bucheţelul ce se tot mărea în mâna mea. O bucurie cât o sărbătoare! Ajuns la bornă, m-am înclinat spre toate punctele cardinale şi am lăsat privirea să alerge peste tot.

Natura e ca o adevărată mamă! Nu este zgârcită şi nici risipitoare. E gata să ne primească iar la sânul ei! Să o iubim ocrotind-o, pentru că nimic nu scapă legilor ei!

EMIL SIMION

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: