Focul sacru al vetrei părinteşti sau Recuperarea memoriei (II)

În ceea ce priveşte nemijlocit aceste însemnări, ar trebui de subliniat în primul rând că avem parte de o lectură plăcută sub toate aspectele, adică mai întâi din punct de vedere literar, fiindcă este un scris spumos, deşi în graiul ţăranilor bucovineni din această zonă de deal, adică cea premuntoasă sau a preobcinelor, cu multe neaoşisme, pe care autoarea volumului se străduieşte să le explice între paranteze cititorilor mai tineri de astăzi. În al doilea rând, la fel de important este tabloul acestui sat românesc, Bahrineşti, ca şi al tuturor aşezărilor similare ori pe unde vor fi – în Bucovina, Ardeal (satul lui Liviu Rebreanu), Basarabia (satul lui Ion Druţă) sau Oltenia (satul lui Marin Preda) drept o matrice comună a spiritualităţii noastre, a modului de gândire şi percepţie a lumii şi universului, ceea ce alcătuieşte firea naţională a unui neam. Şi nu în cele din urmă, însăşi povestea vieţii lui Toader Andruhovici este una impresionantă, dramatică, surprinzătoare prin toate meandrele ei, prin urcuşurile şi coborâşurile destinului, dar universală prin caracterul profund uman şi mesajul uman pe care-l comunică, potrivit căruia omul are întotdeauna şansa de a-şi menţine demnitatea chiar şi în cele mai sălbatice şi vitrege împrejurări pe care i le-a hărăzit cel mai însângerat secol din istorie. Din întâmplările vieţii ţăranului bucovinean, multe din ele cu semnificaţii mitice, fiecare cititor în parte va putea el însuşi să reţină pe cele care într-o măsură mai mare sau mai mică vor coincide cu propriile situaţii şi trăiri, fiindcă esenţa acestora, fondul lor existenţial sunt atemporale, se situează în afara timpului, iar o dată sau perioadă concretă pur şi simplu nu au o importanţă prea mare, valorând doar sinceritatea şi intensitatea simţămintelor. Şi astfel de episoade dramatice, încrâncenate, la limită, adică pe marginea prăpastiei, au fost destule în lunga sa existenţă, din care se pot extrage adevărate învăţăminte şi atitudini demne de urmat pentru trăitorii momentului, fiindcă ceea ce se schimbă îndeosebi ţine de cadrul sau decorul exterior şi nu de substanţă.

Semnificaţii cu adevărat mitice relevă în memoriile lui Toader Andruhovici paginile consacrate strădaniilor sale de a-şi construi o casă proprie, fiindcă după ce a fost nevoit să-şi părăsească gospodăria pe care şi-a ridicat-o doar de câţiva ani la Bahrineşti pentru tânăra sa familie n-a mai avut parte de un lăcaş demn, fiind nevoit să locuiască pe la străini şi în casă cu chirie. Or, la români casa, adică vatra părintească, este un lucru sfânt, un mit etern, fără de care omul nu se poate împlini pe acest pământ şi nu-şi poate creşte copiii cum se cuvine, ca şi păsările fără un cuib al lor, de unde şi metafora respectivă este pentru noi atât de firească şi vital existenţială. Datoria de a avea propria casă este una fundamentală, primordială, fiind programată cosmic de puteri supranaturale, este inexorabilă ca un instinct. În acest context sacrificiul, zbaterile sale la limita eforturilor omeneşti de a asigura copiilor săi un cămin sunt remarcabile şi exemplare, pe deplin înţelese şi justificate. În condiţiile de atunci, fiind vorba despre perioada colectivizării forţate din România, nu era un lucru simplu. Gândul unei case proprii îl subjuga obsesiv şi total, însă intenţiile sale nu puteau fi divulgate nimănui şi cu nimic prin ceea ce făcea. Materialele de construcţie erau adunate în secret şi cu mare riscuri. Dar iată cum descrie însuşi autorul: „Atunci când aduceam lemne de la pădure, ascundeam printre crengi câte un căprior, câte o bârnă. Uneori dădeam la feşter o bucată de slănină afumată, ouă, făină ca să mă lase să iau ceva material de construcţie. De pe la traşcă (gater) mai luam leaţuri, scânduri. Iarna, ne-am procurat sănioaie, ca să pot căra lemne mai lungi. Făceam drumuri obositoare la Brodina, Falcău, Ulma, Putna. Ne porneam joi şi ne întorceam sâmbăta. Duminică ne odihneam. Reuşeam să mai aduc câţiva căpriori, câţiva stâlpi. Munceam mult… De multe ori ne prindea întunericul pe munte. Ud la picioare, ud la pantaloni, ud la flanelă… Pe drum, de multe ori, mergeam alături de cal, ţinându-l de oişte. Mă mai împiedicam, mai cădeam. Toate le suportam. Alteori, mă prindea viscolul şi lăsam sania în drum şi reveneam călare acasă. Mă conducea calul, că eu nu vedeam nimic… Asemenea drumuri am făcut de zeci de ori în toate anotimpurile. Nopţi întregi am călătorit. Auzeam cum scârţâiau căruţele, cum susura apa Sucevei. Priveam luceafărul, stelele şi ştiam câte ceasuri erau până în ziuă. În zori era tare frig, mai ales când treceai pe lângă apă…”. Aş zice că sunt rânduri dintr-un adevărat cânt sau poem eroic, fiecare descindere la munte constituind o ispravă memorabilă, o întreprindere extenuantă, dar inevitabilă, protagonistul fiind păscut de pericole reale de a-şi pierde sănătatea, ba chiar şi viaţa, cum s-a întâmplat într-un alt episod al vieţii sale descris cu multă scrupulozitate şi emoţie – urcarea cu sania pe muntele Ciumârna în condiţiile unei straşnice vijelii. În confruntarea cu forţele dezlănţuite ale naturii omul va ieşi în cele din urmă învingător, însă nu pentru faptul că ar fi mai puternic, ci fiindcă ceea ce trebuia să facă cu riscuri uriaşe reieşea dintr-un simţ al datoriei implacabile faţă de soarta familiei sale.

În acelaşi context al relaţiilor speţei umane cu mediul ambiant, subiect atât de dureros în epoca încălzirii globale, se evidenţiază şi un alt motiv care nu vizează confruntarea, ci, dimpotrivă, coexistarea sau coabitarea în deplină armonie cu natura, starea de graţie pe care i-o prilejuieşte omului viziunea contemplativă asupra mediului în care vieţuieşte. Este un motiv foarte prezent în marea literatură europeană, iar emoţiile prilejuite de lectura însemnărilor ţăranului nord-bucovinean Toader Andruhovici sub acest aspect au atins în intensitate şi empatetic, cel puţin pentru semnatarul acestor rânduri, culmile unor pagini de Jean Giono, un mare scriitor francez ostracizat, adevăratul părinte al realismului magic înainte de columbianul Gabriel Marquez, ale romanului „Să-mi rămână bucuria”, din care se desprinde acelaşi mesaj-imperativ universal al comuniunii dintre om şi natură. Iar cuvântul-cheie al acestei comuniuni este „bucuria”, prezent şi în titlul romanului menţionat. O asemenea tonalitate jubilativă, absolut tulburătoare, o aflăm într-un text splendid, pur şi simplu admirativ, în „Memorie descătuşată”: „Răsărise luna. Era răcoare. Nu aveam tovarăş. Singur, cu Dumnezeu, am luat-o peste câmp, la Muşeniţa. Drumul nu era pietruit, dar uscat. Mergeam liniştit. Am oprit într-un loc. Văd nişte trifoi. Rup cu mâna să dau calului. Îmi era drag să văd cu ce poftă apuca, că-mi venea să mănânc şi eu. Era roua grasă. În tăcerea care se aşternuse, din când în când, se auzea câte un fluierat de tren… Se zărea ceva, poate zorile. Păsările au început să ciripească. Spre vale se auzea un cristel cântând. Departe, la părău, se auzeau nişte broaşte orăcăind. Eram încântat. Noaptea parcă toate vietăţile erau libere. Aveau şi ele ceasul lor de petrecere. Le vedeam participând la un fel de bal. Nu-mi era urât. Nu mai eram singur. Mă aflam şi eu în mijlocul acestei petreceri. Sufletul îmi era plin de bucurie”. O adevărată odă bucuriei de a trăi, în pofida tuturor greutăţilor vieţii, tuturor cataclismelor sociale – războaie, refugii repetate, trădări, foamete, deportări, persecuţii, deposedări de pământuri, gospodării şi alte bunuri agonisite cu preţul unor munci istovitoare de-a lungul veleatului său, de care a avut parte cu vârf şi îndesat, alături de consătenii său din Bahrineşti, dar şi din toate celelalte aşezări româneşti din nordul Bucovinei, acest vrednic ţăran Toader Andruhovici. Ne convingem acum după ani şi ani, după cum s-a convins şi fiică-sa, Alina Elena, descoperindu-i manuscrisul, iar odată cu el şi lumea lui afectivă, probabil necunoscută în multe privinţe, inedită şi surprinzătoare, şi putem să bănuim cu certitudine că anume impactul respectiv a determinat-o să facă ceea ce a făcut, adică să încredinţeze tiparului jurnalul tatălui său spre luare aminte şi învăţătură morală urmaşilor noştri.

Esenţa vieţii constă în bucuria de a trăi – această expresie pare a fi pe cât de sentenţioasă, dar pe atât şi de simplă şi senină, în spiritul isihasmului pe care l-a împărtăşit şi propagat în cărţile sale, şi nu numai, remarcabilul scriitor Vasile Andru, adică fiul lui Toader Andruhovici, căruia în jurnalul său îi dedică, de altfel ca şi celorlalţi membri ai familiei – copii, soţie, poate cu excepţia mamei, un spaţiu destul de redus, ceea ce se explică înainte de toate prin structura sufletească sfielnică, pudică a ţăranului nostru, căruia îi repugnă lăudorăşenia şi gesturile ostentative. Mă refer la trecut, fiindcă în prezent fenomenul Internetului a produs cu totul alte generaţii, care nu au alt scop în viaţă decât a-şi pune la vedere, fără alegere, tot ce se poate şi nu se poate, dar acesta este un alt subiect de discuţie. Vasile Andru şi-a căutat adevărul propriu, înţelepciunea, filosofia vieţii, dar şi eroii cărţilor sale adânc în istorie şi departe pe glob, pe alte continente – India, Noua Zeelandă, Indonezia… Însă eroul care ar fi putut să-i desăvârşească celebritatea s-a aflat în cea mai mare parte a vieţii în preajma sa, alături de el, călăuzindu-i paşii nu doar în copilărie. Este o mare nedreptate existenţială că adeseori părinţii nu sunt înţeleşi de copii, însă în cazul unui scriitor o astfel de situaţie poate fi comparată cu o tragedie şi o uriaşă pierdere pentru cel din urmă şi pentru cultura noastră, fiindcă Vasile Andru nu a intuit şi nu a descoperit personalitatea extraordinară a tatălui său, după cum noi o constatăm din însemnările sale, care ar fi putut să devină pentru el un personaj literar de anvergura unui Ilie Moromete sau altor protagonişti ai marii literaturi ţărăneşti din România.

Drept o ultimă concluzie, pe lângă toate celelalte enumerate mai sus, putem spune că această nouă carte despre Bahrineşti pe care ne-o oferă cu generozitate şi o perseverenţă de invidiat Alina Elena Andruhovici nu reprezintă atât sau doar „descătuşarea”, cât mai degrabă recuperarea memoriei noastre colective.

ŞTEFAN BROASCĂ

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: