Focul sacru al vetrei părinteşti sau Recuperarea memoriei (I)

În cursa ameţitoare a vieţii omului modern de la acest început de secol al XXI-lea, cursă care se accelerează de la un deceniu la altul, reperele de altădată care au ţinut trează conştiinţa naţională a românilor nord-bucovineni şi au dat sens existenţei lor au fost memoria istorică, credinţa strămoşească, spiritul de libertate şi demnitate personală, dar şi colectivă, dragostea pentru vatra părintească. O asemenea judecată ar părea pentru generaţiile actuale a fi una depăşită, anacronică, ba chiar speculativă şi trebuie să spunem cu mâhnire că există destule argumente pentru ca să admitem acest din urmă epitet, dacă ar fi să ne luăm după interminabilele declaraţii patriotarde şi ultrapatriotice rostite public cu diferite ocazii de pe la tribune de către diverşi aşa-zişi „lideri” şi „exponenţi ai intereselor” comunităţii noastre, în special când discursurile lor sunt filmate pentru ca apoi să fie puse pe Facebook, unde sunt comentate la fel de patetic de unii şi aceiaşi susţinători (troli) profesionişti, şi toate astea ca să se vadă în primul rând la Bucureşti, de unde vin finanţările pe care mizează. Pentru aceştia patriotismul, dacă nu poate fi monetizat, nu prezintă vreun interes oarecare, ceea ce este şi cel mai trist, fiindcă în acest fel în spaţiul public sau mediul asociativ, cum este la modă acum să se spună, s-a instituit un gen de patriotism ce se manifestă doar prin a se bate cu pumnii în piept atât de puternic încât mulţi riscă chiar să-şi fractureze coastele. Or, patriotismul adevărat nu constă deloc în sunete stridente de alămuri sau în bubuituri de tobe, ci reprezintă mai întâi un sentiment nativ, mai mult intim, discret, profund, sfielnic la urma urmelor, izvorând dinlăuntrul fiinţei şi dintr-un cuget curat, sănătos, din esenţa unei vieţi vrednice şi a unor idealuri fireşti moştenite de la înaintaşi.

Anume o asemenea lecţie de patriotism, o pildă aproape biblică prin universitalitatea sa şi semnificaţiile existenţiale pe care le denotă destinul arhetipal al unui român ne oferă cartea semnată de către Alina Elena Andruhovici „Memorie descătuşată” despre tatăl ei, Toader Andruhovici, care s-a născut la începutul secolului al XX-lea şi a trecut la cele veşnice pe la sfârşitul acestuia. Adică viaţa lui se suprapune aproape întru totul cu cel mai sângeros veleat din istoria civilizaţiei umane cu două războaie mondiale şi numeroase cataclisme sociale. În ceea ce priveşte paternitatea autoarei asupra cărţii în discuţie, ea nu este exclusivă, ci mai degrabă una compensatorie, desăvârşitoare, fiind alcătuită în fond din însemnările tatălui său, un ţăran nord-bucovinean din Bahrineşti, sat astăzi aflat în raionul Adâncata, Ucraina, iar până la război făcând parte din judeţul Rădăuţi, adică se găsea chiar în inima Bucovinei întregite. Alina Elena Andruhovici a avut intuiţia, inspiraţia, perspicacitatea şi spiritul înnăscut al datoriei şi dragostei copiilor faţă de părinţi să descopere după mai multe decenii caietele cu însemnări ale tatălui ei, pe care acesta le-a făcut de-a lungul anilor, să le recupereze, să le descifreze şi să le dea o nouă existenţă în această carte spre învăţătura şi înţelepciunea celor de astăzi, fiindcă dintr-o viaţă exemplară şi vrednică de om întotdeauna vom avea multe de urmat, îmboldindu-ne la reflecţie şi oferindu-ne destule şi surprinzătoare pretexte de a cugeta la lucruri esenţiale. Dar iată cum îşi explică această sarcină pe care şi-a asumat-o cu bună ştiinţă şi simţul unei obligaţii cosmice faţă de urmaşi ţăranul Toader Andruhovici, şcolit cu doar patru clase, însă cu atâta înţelepciune şi capacitate de pătrundere în esenţa acelor mici şi neînsemnate întâmplări, la prima vedere, dar cu semnificaţii mitice şi rosturi universale, pe care nu doar le-a trăit, ci şi le-a judecat cu o deosebită obiectivitate şi pertinenţă, acelor rânduieli patriarhale ale unui neam de oameni numiţi români, pe care le-a respectat cu bucurie şi tragere de inimă, insistând să le transmită şi altor generaţii, sarcină ce s-a dovedit a fi în cele din urmă mai anevoioasă decât „bolovănişurile” propriei vieţi: „Vor râde unii de ceea ce scriu, să râdă, dacă pot, să râdă. Dacă nu pot să râdă, să plângă, că tot s-or răcori. Dacă nu pot să plângă, atunci să cugete şi încă o dată să citească şi la mine să gândească. Şi eu, când scriu, mă gândesc la toţi care au fost, la cei care mai trăiesc şi la cei care vor veni”. Este o cugetare, deşi ironică, dar plină de sens ca roua abundentă de pe iarba din zorii zilei, de care pomeneşte de mai multe ori în notele sale ca despre o bucurie existenţială a sa, la fel ca şi de cântecul ciocârliei, care în mod excepţional pare a fi desprinsă din proza lui Ion Creangă cu iz de vecinicie, ba mai mult, constituindu-se într-o autentică zicere confuciană.

Pentru Alina Elena Andruhovici satul Bahrineşti reprezintă mai mult decât localitatea în care a văzut lumina zilei, unde şi-a petrecut o parte din copilărie, adică baştina, pe care a revăzut-o abia la o vârstă înaintată, dar care i s-a păstrat în memoria afectivă în toată viaţa ei conştientă drept un loc cu adevărat legendar, plin de poveşti şi obiceiuri magice, cu toate că, totodată, acesta mai este şi un „sat jertfelnic”, după cum îl numeşte autoarea însăşi în volumul „Cum poţi să uiţi?”. Şi pe bună dreptate, cu prisosinţă este un sat-martir în adevăratul sens al cuvântului, deoarece fiinţa acestei aşezări a fost şi ea sfârtecată şi batjocorită de hotarul blestemat, de-a lungul căruia s-a scurs mult sânge nevinovat, fără să mai spunem, fiindcă se ştie, ce s-a întâmplat în Poiana Varniţei, care era de fapt vechea moşie a satului. O asemenea trăire exclusiv admirativă, extatică, plină de o veneraţie profundă, fără rezervă şi nereţinută s-a datorat poate şi faptului că decenii la rând accesul familiei sale i-a fost interzis aici ca, de altfel, şi altor mii de refugiaţi din nordul Bucovinei în Ţara-mamă, deşi autoarea a crescut, prin ironia sorţii, la numai o aruncătură de băţ de casa părintească în care s-a născut, doar că aceasta se găsea de cealaltă parte a graniţei, pusă acolo provizoriu într-o zi fatidică şi perpetuată apoi în decenii lungi de înstrăinare. Din dragostea pentru această aşezare răsfirată pe coama unui deal, copleşită de verdeaţă şi de flori, pogorâtă parcă din toate basmele româneşti pe care le cunoaştem, semnificând nu doar pentru autoarea „Memoriei descătuşate”, ci şi pentru toţi ceilalţi care s-au risipit de aici prin lume un tărâm biblic, adăstător şi împăciuitor. Alina Elena Andruhovici şi-a descoperit vocaţia scrisului la o vârstă târzie, după o carieră pedagogică prodigioasă de peste patru decenii, cu toate că, şi acum, prin această carte, ne convingem şi de faptul că un astfel de har deţinea şi tatăl său, ceea ce vrea să însemne că ticluirea sau potrivirea cuvintelor reprezenta o tradiţie familială, desigur avându-l în vedere înainte de toate pe fratele ei, regretatul Vasile Andru. Iar imboldul care a aşezat-o în faţa coalei albe de hârtie se pare a fi fost anume satul ei natal Bahrineşti, la care a năzuit mulţi-mulţi ani, dar pe care l-a descoperit din interior mult prea tardiv, însă a fost suficient ca focul sacru din această vatră părintească să-i (re)aprindă o nouă pasiune şi să-i modeleze o nouă făptură – cea de creatoare spirituală. Aşa îmi explic eu, fiindcă „Memorie descătuşată” este a treia carte despre Bahrineşti (a doua a fost menţionată puţin mai devreme, iar prima – „Zbucium”, să recunoaştem, doar parţial e consacrată acestei teme). Oricum, avem destule motive a fi îndrituiţi să susţinem la modul cel mai serios că ar fi vorba de o trilogie închinată cu multă dragoste acestei aşezări bucovinene, emblematice în multe privinţe pentru istoria locurilor şi soarta oamenilor din această zonă.

Probabil, din pudoare, autoarea consideră că trebuie să explice cititorilor resorturile afective ale întreprinderii sale scriitoriceşti faţă de satul natal apelând la sprijinul moral al lui Lucian Blaga, care spunea că „nimic nu poate altera copilăria petrecută la sat”, însă propria explicaţie din capitolul introductiv „Deschid poarta satului” este mult mai firească şi convingătoare: „De aceea vin la Bahrineşti, strămoş nemuritor, să-mi simt rădăcinile ce stau tăcute în zgomotul înconjurător. Vin cu emoţie, dar, în acelaşi timp, cu normalitate sufletească. E spaţiul unde inima vibrează împreună cu cel de lângă tine”. Aşa şi pe semnatarul acestor rânduri, bahrineştean şi el de obârşie, îl face să creadă că „Memoria descătuşată” reprezintă o cutie miraculoasă de rezonanţă a unor trăiri colective sincere, spontane şi necontrafăcute, posibile doar într-un anumit cadru natural şi mediu social unic pe care îl formează orice aşezare patriarhală în parte din orice spaţiu naţional al nostru. De aceea Alina Elena Andruhovici prefaţează cu deosebită grijă şi meticulozitate reperele istorice, geografice şi în special etnografice distinctive ale acestei localităţi nord-bucovinene în prima parte a volumului, care vor fi apoi preluate de către tatăl ei, Toader Andruhovici, în ineditul jurnal al vieţii sale cu multă temeinicie şi osârdie ţărănească, cu dragostea surprinzătoare a unui cărturar, deşi şcoala sa consta doar în patru clase şi acelea făcute cu mari intermitenţe, fiind miruit în schimb cu mult har înnăscut de povestitor. (Va urma)

 ŞTEFAN BROASCĂ

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: