Cărţi închinate Centenarului Marii Uniri

„Ţara Fagilor. Almanah cultural-literar, XXVII”, alcătuit de Dumitru Covalciuc, redactor-şef, Cernăuţi – Târgu-Mureş, 2018, 388 p.

Numărul XXVII al revistei Societăţii Culturale „Arboroasa” al românilor din nordul Bucovinei – „Ţara Fagilor” – a apărut cu numele redactorului-şef Dumitru Covalciuc îndoliat şi volumele semnate de redactorul Dumitru Poptămaş, directorul Bibliotecii din Târgu-Mureş şi preşedintele Fundaţiei Culturale „Vasile Netea”, din aceeaşi localitate.

Dumitru Covalciuc s-a născut la 2 ianuarie 1947 la Oprişeni, în fostul judeţ Rădăuţi. El a decedat la 23 decembrie 2017, la Iaşi, în ajunul împlinirii vârstei de 71 de ani. S-a dus, temporar, în capitala Moldovei, Iaşul – de unde a pornit Unirea la 1859 şi unde s-a plămădit, în 1916-1918, şi Marea Unire. Voia, dacă se putea, să-şi prelungească viaţa, care da semn de oboseală. Dar nu s-a mai putut. Şi a trebuit să se reîntoarcă, pentru odihna de veci, în glia românească de la Oprişeni-Hliboca, unde sunt fraţii, părinţii, moşii şi strămoşii lui.

Cine este, de fapt, acest vrednic redactor-şef al „Ţării Fagilor”, Dumitru Covalciuc (cu nume slavizat)?

S-a născut în familia ţăranilor Vasile şi Eleonora Covalciuc. Satul său, o străveche vatră românească din nordul Bucovinei, îşi trage numele de la un şef al obştii răzăşeşti, pe care-l chema Opriş. Documentar, satul e atestat într-un hrisov din 17 martie 1418, prin care voievodul Alexandru cel Bun l-a cedat, ca danie, împreună cu o altă aşezare, Provoratie – şi Oprişeni – Mănăstirii Moldoviţa.

Dumitru Covalciuc a trăit cei 7 ani ai copilăriei în sânul familiei, la Oprişeni. Aici, Vasile şi Eleonora, bunii săi părinţii, i-au fost nu numai plăsmuitorii şi dătătorii vieţii, ci şi învăţătorii dintâi şi de neînlocuit, pe a căror zestre spirituală s-a clădit şi consolidat tot ce-a adunat şi prelucrat el însuşi în toate şcolile şi lumea prin care a umblat.

A urmat şcoala de 8 ani în satul natal, la Oprişeni. A continuat şcoala medie la Tereblecea.

Înzestrat cu o inteligenţă nativă şi însetat de învăţătură, s-a orientat spre Facultatea de Limbi Străine, Secţia de Limbă şi Literatură Franceză de la Universitatea din Cernăuţi (1966-1971). Voia să se menţină de ginta latină!

Era un elev şi student consecvent. Îşi uluieşte şi cucereşte profesorii prin sârguinţă, muncă perseverentă şi rezultate strălucite la carte. Dar şi prin preocupările, talentul şi succesele sale mai aparte. Debutează cu versuri în 1965 în „Zorile Bucovinei”, în ultima clasă de liceu. Scrie şi publică în toţi anii studenţiei, apărând în revistele „Vestea bună” (la Cluj, 1968), „Unirea” (Alba Iulia, 1969), „România literară” şi „Viaţa satului” (Bucureşti, 1970), „Nistru” (Chişinău, 1971), în tot spaţiul românesc.

Când a absolvit, profesorii l-au oprit la Universitate. Reprezenta o îndreptăţită speranţă de viitor. Şi virtuţile sale erau deasupra oricăror alte criterii, având întâietate.

De fapt, din anii de studii, debuta şi colabora masiv la „Zorile Bucovinei”, unde lucra şi un lector universitar român, Vasile Leviţchi, poet care-l încuraja şi vedea în el o speranţă de viitor.

Colaboratorii, între care se remarcau trei tineri foarte talentaţi şi înzestraţi – Dumitru Covalciuc, Arcadie Suceveanu, Ilie T. Zegrea –, erau sufletul cenaclului literar pe care-l coordona poetul Vasile Leviţchi, lector universitar (1964-1975). Ei ar fi dorit ca „Zorile Bucovinei” să devină şi „un organ de literatură” al tinerelor talente, înlesnindu-le o afirmare cât mai deplină.

Imperiul sovietic traversa însă cea mai mare criză de sistem. Anul 1989 debuta cu începutul prăbuşirii regimurilor socialiste din Europa. Începea Perestroika lui Gorbaciov (1985-1991) – încercarea de-a reforma şi salva imperiul. Dar de-ndată ce s-au experimentat primele „soluţii” croite din birou, întreaga alcătuire statală, uriaşă, multinaţională, n-a mai putut fi stăpânită. Şi întocmai ca o şandrama strălucită şi putredă, a luat foc, prăbuşindu-se prin implozie.

La Cernăuţi, ucrainenii, naţionalişti şi ambiţioşi, se agitau furioşi şi intransigenţi acţionând într-o direcţie mai precisă: voiau să se rupă de sub tutela atotputernică, dictatorială, cvasiseculară a „fratelui mai mare”, rusul. Cine-i sprijinea, chiar de aparţineau temporar altui neam, putea avansa temporar în ierarhia de partid şi de stat, care se tot schimba în aceşti ani. Astfel, un arivist, român şi el, Ion Chilaru de la Molniţa-Herţa, a reuşit să-l înlăture pe Vasile Leviţchi de la cenaclu şi din redacţia „Zorile Bucovinei”, acceptând să cânte „în struna” curentului separatist, totalitar şi şovinist. Revoltaţi, cei trei confraţi – Covalciuc, Suceveanu şi Zegrea – au trimis un protest la „Pravda” şi la Comitetul Central, cerând schimbarea, şi înlăturarea insului extremist.

Organele locale de partid şi de stat s-au înfuriat de îndrăzneala şi „tărăboiul” pe care l-au declanşat în capitală cei trei poeţi. Ar fi trebuit întâi să discute cu ei, nu cu cei de la centru! Ca urmare, cei trei poeţi au primit o lecţie usturătoare, pe care s-o ţină minte: au fost eliminaţi de la posturile lor câştigate pe merit şi „daţi la munca de jos!”. Ba, încă şi „consideraţi duşmani ai naţiei ucrainene!”. Mentorul lor, poetul Leviţchi, a fost scos, în 1975, de la Universitate. Ilie T. Zegrea, azvârlit din redacţia „Constructorul” din Adâncata şi oprit de-a mai semna în „Zorile Bucovinei”. Arcadie Suceveanu, care era profesor de limbă şi literatură română şi instructor cu activităţi culturale în şcoli, s-a văzut silit să fugă la Chişinău, unde a rămas şi azi.

Dumitru Covalciuc a încercat, totodată, să se sustragă serviciului militar, pe motiv de „boală”. A fost urmărit, prins şi internat într-un lagăr de psihiatrie la Baku. Acuzat de „naţionalism burghez român”, a fost ostracizat, lăsat pe drumuri, i s-a refuzat orice loc de muncă, mai rău ca unui ciumat. A adresat scrisori şi memorii lui Brejnev, Suslov, Gorbaciov, fără niciun rezultat. Cât a durat acest calvar? Ştia numai el! Şi Cel de Sus!… Stânca lui Sisif nu l-a doborât! Şi-a dus crucea cu stoicism! A învăţat să tacă! S-asculte ce zic alţii. Dar să facă ce-i dictează cugetul şi inima. A acceptat şi „munca de jos”. A fost simplu „tinichigiu” la plata cu ora!

Şi oriunde satrapii l-au târât şi umilit, a revenit într-un târziu între confraţi, la Cernăuţi, scăpat dintr-un iad, mai oţelit.

Şi noul stat, declarat independent în 1991, Ucraina, l-a reprimit. Şi-ncet, încet s-a reabilitat. El prin el!

În 1992 a reluat şi publicat: „Cucule, ce pene porţi?” (Cernăuţi, 1992), „Cântece de cătănie şi război” (Hyperion, 1993), „Folclor din Ţara Fagilor” (Cernăuţi, 1993), „Sculaţi gazde, nu dormiţi” (Hliboca, 1993), „Poveşti şi snoave din Bucovina” (Hliboca, 1994), „Legende populare din Bucovina” (Hliboca, 1995), „Cântece din Bucovina” (Hliboca, 1996), „Basme bucovinene” (Hliboca, 1997), „Folclor român din nordul Bucovinei” (Timişoara, 2004), „Petre Voinicul şi Florea Înfloritul” (Hliboca, 2002), „Comori folclorice din dulcea Bucovină” şi „Iese luna din pomete” (Cernăuţi, 2004), „Poveşti, snoave şi istorioare populare din nordul Bucovinei” (Suceava, 2006).

Ele îmbogăţesc, completează, nuanţează colecţiile predecesorilor. Surprinzând şi relevând acest aspect, istoricul şi criticul literar George Muntean sublinia „profunda legătură a textelor publicate de dânsul cu cele din întreg spaţiul naţional, arhitectura de imagini, implicându-se organic în cea românească, de ansamblu, pe care o diversifică şi, totodată, dezvăluie limba de o rară expresivitate şi vigoare, cu rare şi încântătoare forme dialectale mai noi”.

Devine membru fondator al Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” (1989) şi al Societăţii Culturale „Arboroasa” (1990), preşedinte al acesteia.

În 1992 pune bazele Institutului Obştesc de Istorie, Restituiri Literare şi Folclorice „Dimitrie Onciul” şi întemeiază editura „Arboroasa”.

Sprijină scrisul în limba română din Ucraina, valorifică, prin scrierile sale, trecutul istoric al românilor din nordul Bucovinei. Elaborează şi difuzează romanele istorice „Revolta” (Ujgorod, 1990) şi „Tinereţea lui Doxachi Hurmuzachi” (2002), micromonografia „Stejarii Horecii” (Hliboca, 1997) şi, mai ales, ampla lucrare monografică „Oprişeni – un sat la răspântia istorie” (Editura N. Şapcă, Zelina Bucovina, 2008, 444 p.), unică prin conţinutul bogat şi variat, textul literar fiind însoţit de hărţi, fotografii de epocă, legende, snoave, selecţiuni folclorice, dicţionar de personalităţi.

Universitarul şi cărturarul Grigore Bostan, unul dintre cunoscătorii, prietenii şi admiratorii scrisului lui Dumitru Covalciuc, salutând apariţia romanului istoric închinat lui Doxachi Hurmuzachi, demonstra că acesta este o frescă „în care a evocat începutul luptei românilor bucovineni pentru păstrarea fiinţei lor naţionale în condiţiile stăpânirii habsburgice”, autorul îmbinând cu talent rigurozitatea documentării istorice cu capacitatea utilizării mijloacelor artistice viabile (Grigore Bostan, „Destin şi spirit arborescean”, „Ţara Fagilor”, Târgu-Mureş, 1996, p. 254-261).

Ca editor, fondator şi coordonator de reviste literare, Dumitru Covalciuc are meritul de-a ne fi lăsat o salbă de publicaţii: „Ţara Fagilor” (1992), „Mioriţa” (1992-1993), „De la Nistru pân’ la Tisa” (1993), „Codrul Cosminului” (1993-1997), „Calendarul creştin-ortodox al românilor bucovineni” (1992-1993, 1994-1995) în colaborare cu preotul Adrian Acostăchioaiei. Dintre acestea, „Ţara Fagilor” – la care ne vom referi în rândurile ce urmează – s-a impus printr-o durată mai îndelungată.

În toată existenţa sa, ca om al cetăţii, Dumitru Covalciuc s-a impus şi ca un neobosit îndrumător şi coordonator al vieţii culturale româneşti şi, totodată, ca apărător al păstrării şi conservării mărturiilor istorice, valorilor cultural-naţionale ale românilor din nordul Bucovinei ocupate de ucraineni.

Astfel, din iniţiativa sa, la Oprişeni s-a ridicat un bust al lui Ştefan cel Mare, creaţie a sculptorului român Dumitru Gerşcovschi. A fost refăcut şi este întreţinut, în condiţii civilizate, mormântul lui Iancu Flondor, vandalizat de cotropitori, în maidanul Storojineţului, aproape de conacul său. Se organizează pelerinaje la Stejarul lui Ştefan cel Mare, din Codrul Cosminului. S-au instalat cruci – după ce s-au identificat gropile comune – ale românilor ucişi de cotropitori, în februarie şi aprilie 1941, la Fântâna şi Lunca. S-a început documentarea şi marcarea gropilor comune ale prizonierilor români căzuţi în Siberia şi Kazastan.

Supranumit de contemporani „Enciclopedia vie a Bucovinei” (şi Victoria Covalciuc, care a lucrat o vreme la Arhivele din Cernăuţi, furate de ocupanţii sovietici), a ajutat la întocmirea listelor românilor deportaţi şi exterminaţi în Siberia şi alte zone ale imperiului sovietic în anii regimului stalinist – liste care-au fost înscrise în „pădurile de troiţe” din aşezările româneşti din nordul Bucovinei.

Un prieten îmi spunea că toate aceste troiţe din satele româneşti din nordul Bucovinei sunt monumente ale lui Dumitru Covalciuc. Vrednică şi veşnică să-i fie memoria, numele! (Va urma)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: