Jurnalul lui Mihail Radu Solcan, un jurnal comparabil cu „Jurnalul de la Păltiniş”

 Ce ai face dacă ştii că Pământul va dispărea peste patru ani? Ai mai scrie în jurnal? De ce nu?Ai mai scrie vreo carte?Cred că da. Sper că da. (2008); Ar fi nemurirea un avantaj? Nu cred. Te aduce în starea de spectator: vei aştepta să vezi lucruri noi. Dacă ştii că mori, trebuie să laşi ceva în urma ta, să fii activ: să ai copii, discipoli, idei. (2009); Sunt ferm convins că nu voi apuca revelionul peste un an. Pe cel care vine, peste câteva zile, deja socot că ar fi un lucru minunat să-l prind./ În pofida convingerii că nu mai am mult de trăit, am lucrat la articolul despre libertarianism. (…)/Lucrul la articol m-a absorbit, dar m-a şi obosit. Nici gândurile legate de moarte nu le-a alungat./ Aş vrea să ştiu ce se va întâmpla după ce-am murit. Nu cred că este posibil, dar ideea mi se pare atrăgătoare.” (28 decembrie 2012)

Unicul fiu al soţilor Cristina (n. Baltag, din Vama) şi Pan Solcan (din Botoşana), Mihail Radu Solcan, s-a născut pe 18 noiembrie 1953, la Suceava, din care a plecat în timpul liceului (era elev la „Ştefan cel Mare”), când familia s-a stabilit în Bucureşti. A intrat primul şi a absolvit primul Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti, al cărei profesor era când moartea l-a răpit în plină putere creatoare, pe 11 februarie 2013: „Filosofia este o activitate, scria în 2009 jurnalul său, care te fascinează la douăzeci de ani, te enervează la treizeci, te lasă indiferent la patruzeci, te apropie de înţelepciune după cincizeci de ani şi în care, dacă ai noroc, poţi produce după şaizeci de ani”. A semnat şi înainte de şaizeci de ani cărţi care contează în biblioteca filosofiei româneşti: „Arta răului cel mai mic” (1998), „Introducere în filosofia minţii din perspectiva ştiinţei cogniţiei” (2000), „Freedom, Minds, and Institutions” (2003), „Eseul filosofic” (2004), „Filosofia ştiinţelor umane: o introducere” (2012), lista completă a lucrărilor sale fiind publicată în volumul colectiv „Filosofia ştiinţelor umane. In memoriam Radu Solcan”, realizat de Mircea Flonta, Emanuel-Mihail Socaciu şi Constantin Vică şi apărut în 2015 la Editura Universităţii din Bucureşti (dar care poate fi găsit şi online la adresa: http://filosofie.unibuc.ro/fsu-mrs/).

Acestora li se alătură acum valoroase pagini cu Însemnări zilnice, graţie filosofilor acad. Mircea Flonta, fost profesor, şi universitarului Constantin Vică, fost student, şi amândoi colegi cu Mihail Radu Solcan, într-o perioadă sau alta, la Facultatea de Filosofie, care s-au ocupat de publicarea lor în volumul Mihail Radu Solcan „Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007-2013, Editura Art, Bucureşti, 2019, şi, desigur, graţie soţiei, Şarolta Solcan, şi fiicei, Ada Mihaela Solcan, care le-au încredinţat celor doi, oameni care au contat pentru Mihail Radu Solcan sub semnul preţuirii reciproce, în martie 2013, „alături de alte manuscrise şi însemnări pentru viitoare cărţi şi articole”. Înainte de toate, un cuvânt de gratitudine editorilor, dlor acad. Mircea Flonta şi lector univ. dr. Constantin Vică, pentru respectul, afecţiunea purtate amintirii lui Mihail Radu Solcan, materializate în grija şi volumul mare de timp dăruite pregătirii manuscrisului pentru publicare, dar şi pentru scrupulozitatea (şi poate şi delicateţea) selecţiei, şi pentru trimiterile detaliate din note la diferite lucrări ale autorului, gen: „Pentru acest dicţionar [Dicţionarul limbii române pentru StarDict], Mihail Radu Solcan a lucrat, cu intermitenţe, pe parcursul anului 2010. Explicaţiile şi documentaţia pot fi consultate online, pe pagina web de unde poate fi descărcat şi dicţionarul: http://filosofie.unibuc.ro/solcan/wt/orto/stardex.html”. Trimiteri grăitoare pentru maxima atenţie acordată apariţiei în faţa publicului a acestei cărţi de intimitate.

Jurnalul lui Mihail Radu Solcan ne prilejuieşte întâlnirea cu un autentic intelectual, filosof, profesor şi iubitor de carte, ca să ne oprim doar la câteva din ariile preocupărilor sale, cele de cercetător al inteligenţei artificiale, al limbajului şi limbilor, de poliglot şi polimat, întregind schiţa portretului unei personalităţi, unei prezenţe excepţionale, pe cât de sclipitoare, pe atât de discrete. Însă nu putem să facem abstracţie nici de marca originii sale bucovinene, iar reflecţiile legate de viaţă în perspectiva morţii, propria atitudine în faţa sfârşitului iminent încarcă această întâlnire cu o tensiune aparte.

Mihail Radu Solcan vede în intelectual un cititor, pentru care Biblioteca ar putea fi chiar „inima naţiunii noastre”: „Scăparea este în cultură. Nu în sensul de a-ţi face un nume care să rămână în cultură, ci în căutarea de a trăi fiecare clipă în chipul cel mai interesant din punct de vedere intelectual”. Şi de asemenea, vede în intelectual o persoană care trece totul, cărţi, realitate, întâmplări, situaţii, prin filtrul gândirii proprii. „Ar trebui, scrie el, extinzând exigenţa la o reflecţie asupra noastră şi a vremii noastre, să ne găsim cumva un echilibru între sensibilitatea francofilă, tradiţiile noastre locale şi infuzia de americanism. Părem însă mult prea beţi sau prea slabi ca să mergem pe propriile picioare şi să gândim cu propriul cap”. Consideră că „este foarte important pentru un intelectual să nu fie legat de o grupare politică”, critica intelectuală excluzând compromisurile şi alianţele caracteristice politicii. Analizându-şi epoca, intelectualul Mihail Radu Solcan descoperă că „Lumea post-comunistă nu a fost una a ciocnirilor de idei (şi cu atât mai puţin a dialogului oamenilor cu idei diferite); a fost lumea unor conflicte afective”. Şi probabil rămâne. Susţine, reclamă atenţie pentru „importanţa crucială a diversităţii: lumea afacerilor are valorile şi normele ei; cea academică este centrată pe alte valori, şi aşa mai departe”, pledând pentru înţelegerea pluralismului eticilor ca însuşi „temeiul libertăţii”. Crede că dacă s-ar regândi „ca o cultură a intersecţiilor”, cultura noastră „ar fi într-o poziţie mult mai bună din perspectiva integrării în Europa”.

Firesc, fiind vorba de jurnalul unui filosof, sunt numeroase însemnările privind propriile opţiuni, aspectele de clarificat, de adâncit, iar pe linia onestităţii funciare a lui Mihail Radu Solcan – exprimarea reconsiderărilor, a îndoielilor, gen „Am descoperit un mod de a privi limbajul care mă face să nu mai privesc cu atâta încredere filosofia analitică. Nu sunt încă foarte sigur dacă nu-i o iluzie de moment”. Meditaţia asupra filosofiei şi a filosofului scrie pagini captivante. „Filosofia? Două curente au ruinat-o în secolul al XX-lea. Filosofia analitică a adoptat un demers care favorizează exclusiv discursul ştiinţific. Filosofia ştiinţei a ajuns un fel de homosexual pasiv care se extaziază în faţa virilităţii oamenilor de ştiinţă./ Cel de-al doilea curent păgubos pentru filosofie a fost fenomenologia. În varianta ei heideggeriană, fenomenologia dă prioritate limbajului poetic şi exclude de-a dreptul ştiinţa./ Cele două curente majore din filosofia veacului trecut au avut un efect complementar. Ele au anulat funcţia esenţială a filosofiei: aceea a examinării de conexiuni, a stabilirii de punţi şi a cercetării categoriilor în contexte diverse”.

Este impresionantă apoi grija profesorului de filosofie pentru prezenţa sa la catedră: „O zi după cursuri este parcă o zi de recuperare. Şi de meditaţie. Ce a fost bun şi ce nu a mers în prelegeri?” Sau: „Am început să ţin cursul despre libertate. Sunt decis să-l fac nu ca pe un curs de trecere în revistă a unei literaturi, ci ca pe un curs original. Este un curs pentru anul al treilea. Ce rost mai are să le povesteşti ce a zis cutare sau cutare filosof? Cum ar putea învăţa să gândească independent de la un om care nu gândeşte el independent?” Şi din nou onestitatea sa, atunci când povesteşte: „ Mi-a scris şi mie o fostă studentă, revenită de la un stagiu în străinătate. Are o formulă interesantă în scrisoare: «îmi ispăşesc decizia de a mă fi întors în ţară». În răspunsul meu încerc să dezvolt o idee cu privire la filosofie, viaţă şi carieră: „Filosofia nu este, ea ca atare, o trambulină către cariere formidabile. Dar este o cale de a afla cât de important e felul CUM îţi trăieşti viaţa. E mai degrabă un mod de a trăi viaţa”.

Sunt apoi de actualitate şi la un deceniu de la formularea lor astfel de rezerve privind predarea disciplinelor umaniste: „Marea problemă a proiectului [noii legi a învăţământului] nu ţine de detalii. Ţine de ideea de a transforma universităţile după modelul lumii afacerilor. Să devenim un fel de Lamborghini, de Audi, de Mercedes? (…) Am vrut să adoptăm capitalismul, dar l-am confundat cu modelul corporaţiei hrăpăreţe”. Şi, de asemenea, rezervele legate de apreciere a profesorilor: „Evaluările prin care va trece corpul didactic vor fi făcute inevitabil pe baza unor dovezi care se reduc în esenţă la liste de publicaţii”, scrie cu amărăciune Mihail Radu Solcan, gândindu-se că traducerea din germană a unei cărţi de filosofie, care i-a cerut doi ani, nu are importanţă în criteriile de apreciere a muncii la catedră.

Spectaculoase, chiar dacă aparent la un mod nespectaculos, sunt însemnările dedicate căutării şi descoperirii unor cărţi de valoare prin autor, tipografie, vechime, raritate ş.a. Şi de aici universul colorat al anticariatelor, cu spaţii din cele mai diferite, al anticarilor, de multe ori rafinaţi cunoscători şi iubitori de carte. Nu o dată izbânda îmbogăţirii bibliotecii personale („În casă ca atare, punând la un loc cărţile fizice şi pe cele electronice, s-ar putea să fie zece mii de titluri”) este însoţită de mărturisiri de-a dreptul şocante pentru majoritatea contemporanilor: „Unii îşi propun să se lase de fumat. Alţii de obiceiul de a bea alcool. Eu de obiceiul de a cumpăra cărţi”; „Achiziţie importantă: volumul al doilea din Letopiseţele Moldovei, editate de Kogălniceanu./ Mă îndrăgostesc de cărţi cum alţii se îndrăgostesc de femei”; „Ca de obicei, umblu după cărţi. Jur totdeauna că nu sunt un colecţionar. Probabil că nu sunt, caut mereu doar ceva interesant de citit. Dau şi cărţile dependenţă, nu numai alcoolul şi alte droguri”; „La mine predomină plăcerea de a citi, de a rătăci prin texte. Asta nu înseamnă că atunci când mă apuc să scriu şi am ceva de zis n-o fac cu plăcere”. „Din târgul de antichităţi am adus acasă un fel de basorelief din zinc. Am ieşit, cum s-ar zice, din aria mea de competenţă – cărţile – şi am luat un obiect care nici nu ştiu cât este de vechi şi nici măcar în ce categorie intră. Pentru mine este interesantă imaginea. Ea îl reprezintă pe un bătrân căţărat pe scara de bibliotecă. Biblioteca este plină cu cărţi până la tavan. Bătrânul ţine o carte în mâna dreaptă, dar citeşte din una pe care o ţine cu mâna stângă. Mai ţine şi o a treia carte între genunchi. Într-un colţ al imaginii este şi un glob pământesc. Predomină însă cărţile./ Este mult umor în basorelief. Este şi o imagine în care mă recunosc. De aceea am şi vrut s-o cumpăr”. Alte „oglinzi” în care se zăreşte o clipă mai scurtă sau mai lungă: „Să mă doară faptul că nu sunt un intelectual public? N-aş rezista la inevitabilele împroşcături de noroi din spaţiul public./ S-ar putea să fie de vină trufia. Am şi eu – ca mulţi alţii – iluzia că pot surprinde adevăruri importante pentru un public larg. Pe care nici nu îndrăznesc să le fac publice. Până la un punct, analogia ar fi cu Adrian Marino”; „Am citit cartea lui Stefan Zweig despre Erasmus şi am fost profund impresionat. Mă simt şi eu aproape de Erasmus, un om al cărţilor, al comentariilor erudite şi al ironiei fine”.

„Rezultatul analizelor făcute miercurea trecută sunt precum un anunţ mortuar, scria pe 12 aprilie 2012. (…) mesajul este limpede: peste câteva luni voi fi în pragul morţii. Sunt deprimat./ Încerc să mă refugiez în munca la carte. Am terminat o primă revizie a tuturor capitolelor scrise până acum. Mai rămâne să elaborez concluziile”. Pe 17 mai 2012: „Lucrez la carte. Trebuie să trag o concluzie cu privire la un subiect important: există sau nu legi precum legile fizice în cazul societăţii? Răspunsul meu este negativ. M-am chinuit însă să găsesc o demonstraţie simplă şi convingătoare”. Iar pe 19 iunie 2012 este consemnată predarea cărţii – „Filosofia ştiinţelor umane: o introducere”- şi intrarea ei în lucru.

Achiziţionează – „Geanta cu cărţile cumpărate, în timpul ploii, îmi rupe umărul. Mă tem chiar să nu-mi deschidă operaţia” -, scrie, citeşte. Parafrazându-i zicerea despre „cel mai important intelectual al ţării”, aş putea spune şi eu că – în mintea mea – Mihail Radu Solcan a fost cel mai mare cititor al nostru. Cel mai mare şi în sensul amplorii, şi al calităţii cărţilor, şi al calităţii lecturii.

Tentaţia citării a fost, după cum se vede, greu de reprimat, cartea îndreptăţeşte uzitata, dar atât de expresiva, mărturisire a parcurgerii cu sufletul la gură. Mai mult, într-un anume sens, cred că este comparabilă cu „Jurnalul de la Păltiniş” al lui Gabriel Liiceanu. Ne amintim de unda de şoc produsă de acesta în anii 80, când a conştientizat, a intensificat în sufletul cititorilor un sentiment de sete arzătoare pentru lecturi filosofice, pentru filosofie. Un asemenea potenţial deţine şi jurnalul lui Mihail Radu Solcan. Şi „Vremuri noi, vremuri vechi” stârneşte o furtună, o nevoie vitală de lectură filosofică şi istorică, pentru o mai bună, mai corectă înţelegere a vremurilor din care vin vremurile noastre, o necesitate a întoarcerii esenţiale spre carte, spre lectură, spre cartea nu ca obiect, ci ca o făptură vie, ca un partener de dialog, un maestru care ne aşteaptă şi pe care trebuie doar să-l descoperim, angajându-ne într-o căutare pe care nici cea mai neagră perspectivă nu o poate împiedica. Chiar şi timpul greu al izolării şi autoizolării ca modalitate individuală de evitare a pericolului pandemiei ucigătoare cu care omenirea se confruntă acum, în 2020, este, paradoxal, favorabil concretizării, dezvoltării potenţialului existent în jurnalul lui Mihail Radu Solcan apărut în postumitatea autorului, la sfârşitul lui 2019, aşa cum oprimantul deceniu al României dinainte de prăbuşirea comunismului a susţinut, de asemenea, paradoxal, uriaşul impact al jurnalului lui Gabriel Liiceanu.

Vom trăi? Vom vedea?

DOINA CERNICA

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: