În ţara lui „El condor pasa”

Ultima carte cumpărată şi citită de tatăl meu se chema „Mumiile din Peru” de Simone Waisbard şi Roger Waisbard. O găsise în aprilie 1966 într-o librărie din Iaşi, unde ajunsese pentru un control medical de rutină. Cum puţin timp mai târziu avea să se stingă din viaţă, neaşteptat şi dureros la numai 43 de ani, nu am să ştiu niciodată de ce ţinuse să o aibă şi dacă apucase să-i ducă lectura până la capăt. Această necunoscută personală alăturându-se misterelor cărţii a consolidat existenţa Perú-ului în lumea ţărilor şi a locurilor la care visam şi în care nu aveam să ajung niciodată. Amănuntul contează pentru emoţia secretă pe care am trăit-o când întâlnindu-i la una din ediţiile colocviilor de la Putna organizate sub arcada amintirii luminoase a fostei noastre profesoare, acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, pe foştii colegi de facultate Florina Nicolae şi Ştefan Nicolae, am aflat că tocmai reveniseră în ţară după o perioadă de cinci ani, anii prezenţei lui Ştefan Nicolae, ca ambasador al României, împreună cu soţia sa, Florina, în Perú. Şi, desigur, pentru emoţia cu care m-am aplecat asupra cărţii „Meditaţii andine. Perú – între mituri şi realităţi” de Florina Nicolae, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2018, cu o prefaţă, „Perú ca o stare de suflet”, de Ştefan Nicolae.

Foarte bine venită, prefaţa lui Ştefan Nicolae este de fapt un studiu substanţial, o micromonografie a statului Perú la ceasul vremii noastre. Ea nu condiţionează înţelegerea meditaţiilor Florinei Nicolae, însă o îmbogăţeşte, o completează. Cu siguranţă cele aproape şaptezeci de pagini ale sale ar fi putut să fie de cinci ori mai numeroase, însă opţiunea autorului pentru o selecţie după criteriul esenţialului şi atractivităţii, în acord cu supleţea volumului, este salutară. După cum salutare sunt şi accentul confesiv, apelul la persoana întâi, şi o cuceritoare sinceritate: „Posibilitatea de a lucra într-o îndepărtată ţară latino-americană nu este, în principiu, foarte atractivă, deşi în sine rămâne deosebit de provocatoare. Nu este de lepădat ideea de a trăi şi a cunoaşte o ţară dintr-un continent despre care nu se ştie, îndeobşte, decât că poate să-ţi ofere posibilităţi pentru a practica un turism exotic de scurtă durată, dar nu lipsit de riscuri. În realitate, însă, diplomaţii europeni, nu numai cei din România, ezită să facă un asemenea pas şi nu vor să transforme un ţinut atât de îndepărtat într-un azimut al carierei lor. Iar când li se fac asemenea oferte, le refuză din varii motive: prejudecata că vor lucra undeva într-o ţară din «lumea a treia», pe care o asociază cu sărăcia, disconfortul, contrastele sociale, o anume doză de insecuritate, boli, instabilitate şi altele. Trebuie adăugată şi distanţa enormă de casă, de peste 12.000 km… (…) Intervine şi senzaţia de exilare, sau chiar de exil, pe care o asemenea situaţie o induce. Te aştepţi să repeţi, cumva, experienţa acelui personaj al romanului Deşertul tătarilor al lui Dino Buzzati care, fiind trimis într-o misiune militară undeva foarte departe de casă şi de lume, într-un fort aflat la graniţa unui deşert, este apoi uitat de autorităţi. Iar el aşteaptă şi tot aşteaptă mereu, acolo, producerea unui eveniment care să-i aducă gloria, dar care nu avea să se întâmple niciodată”.

Aşadar, avem în ţara lui „El condor pasa” – „un fel de imn al regiunii andine datorită fiorului melodic, ritmului şi acelei peceţi a unei spiritualităţi locale inconfundabile pe care o transmite auditoriului” -, în primul rând o geografie aparte, „fabuloasă”, însumând, între alte, „84 de tipuri de climă din cele 117 existente în lume”. O geografie cu nu puţine ciudăţenii, reţine cititorul graţie condeiului înzestrat al lui Ştefan Nicolae, cum ar fi neîntreruptul amurg – „mai mult de şase luni în fiecare an, caracteristica aerului şi a luminii din Lima”, frigul pătrunzător, „amplificat de o umiditate permanentă” şi burniţa fină, „mai curând o ceaţă saturată de apă (numită de localnici garua), care nu se transformă decât rareori în picături adevărate de ploaie, pătrunde prin piele, în carne şi oase, producând un disconfort termic persistent, deşi la Lima temperatura nu coboară aproape niciodată sub 15 grade”. Avem după aceea „o istorie pasionantă”, în bună măsură comună întregii Americi Latine, dar cu momente şi vestigii care îi conferă şi o impresionantă originalitate, ce rezidă, între multe altele, şi în productos de bandera, „adică produse care definesc specificul naţional”. Şi nu în cele din urmă, tot ce decurge, îndeosebi în ţesătura culturală, din condiţia ţării de „creuzet al civilizaţiilor”, activ şi astăzi.

Meditaţiile Florinei Nicolae aparţin acestei ţesături culturale, unele într-o manieră care mă duce cu gândul la catrinţele lui Dany-Madlen Zărnescu şi la iile Celei Neamţu, două artiste plastice cu intervenţii personale, culte, care pun în lumină nouă, valorizatoare, preţioase lucrări anonime, populare. Astfel, creaţii materiale semnificative din Perú, a căror descriere înaripează imaginaţia lectorului, se îmbogăţesc cu inserţiile reprezentate de întrebările şi nu odată şi de răspunsurile scriitoarei. O scriitoare şi o traducătoare de elită, cu o carieră de diplomat (la ambasadele României din Roma, Madrid şi Sfântul Scaun), dar şi didactică (profesoară la Institutul Italian de Cultură, la Şcoala Italiană, la Universitatea din Bucureşti). Cu dimensiuni enorme pentru a putea fi văzute de zeii protectori din înălţimile lor celeste, „celebrele Linii de la Nazca, perfect conservate, pentru că realizatorii lor le-au gândit perenitatea ţinând seama de elemente verificabile şi astăzi: aici nu plouă niciodată, iar vântul nu le strică, ci doar le scutură de praf”, precum şi cele peste o sută de piramide în trepte şi temple, ridicate între anii 100 şi 600 d. Hr. continuă să suscite „întrebări fără răspuns” („De ce au fost făcute? Cine le-a construit? Cum au fost realizate? Cum rezistă peste veacuri?”), la care, consideră Florina Nicolae, există totuşi un răspuns-temelie: „Divinitatea este firul şi explicaţia. Nevoia de cer a fiinţei umane…”

Alte meditaţii au în vedere construcţiile franciscanismului în acest spaţiu, aserţiune care ne aduce aminte că nu demult Florina Nicolae a semnat traducerea şi notele unui minunat volum din colecţia „Marile Texte ale Creştinismului” a Editurii Vremea Bucureşti, „Florile Sfântului Francisc”. Mănăstirea Sfânta Rosa din Ocopa, fondată în 1725 de călugărul franciscan Francisco Jimenez de San José la „o altitudine de 3360 de metri, în lumina aproape perpendiculară din mijlocul unei păduri de eucalipţi”, sipet fără seamăn al unor veritabile comori ale artei, este de asemenea cuibul celui „mai impresionant şi mai neaşteptat” tezaur „peste care să dai într-un loc aproape izolat din fosta junglă (…) Biblioteca Mănăstirii: peste 25.000 de volume, manuscrise, incunabule preţioase (unele datând din anul 1490), cărţi de religie şi teologie, precum şi de istorie, geografie, ştiinţe exacte, medicină, literatură, lingvistică etc.” Clima le-a păstrat intacte, pe cele mai multe, şi „netulburate”, observă Florina Nicolae, gândindu-se la privirea în fugă, chiar dacă admirativă, a turiştilor care reuşesc să ajungă aici şi la refuzul călugărilor de a le transfera Bibliotecii Naţionale din Lima de teama umezelii măcinătoare a capitalei. „Dar pericolul frunzăririi repetate, meditează scriitoarea, nu cred că le-ar fi pândit prea tare în epoca globalizării culturii vizuale. De pildă, comorile aflate în biblioteca Catedralei din Lima, acum câteva luni când am vizitat-o, zăceau pline de praf şi într-o întristătoare uitare”. Biserica Sfântului Francisc din Lima, ocrotită de UNESCO, având piatra de temelie pusă cu peste 470 de ani în urmă, îi prilejuieşte gânduri despre sfântul care a inspirat-o, dar şi despre cei care au ajutat-o să reziste în secole, prin permanente lucrări de refacere şi conservare, spre deosebire de Mănăstirea Desculţilor, „bijuterie de mărturii de viaţă franciscană”, Monument Istoric Naţional, care este, sub acest aspect, „cerşetoare, îl aşteaptă pe Sfântul din Assisi să o sprijine”. Aici, ca şi în alte pagini ale „Meditaţiilor”, condeiul zgârie din când în când hârtia, uneori pare chiar gata să o sfâşie: Mănăstirea Desculţilor se găseşte în apropiere de „splendidul Palat al Guvernului, construit cam în acelaşi timp cu mănăstirea, care însă, spre deosebire de aceasta, este perfect întreţinut. Şefii de stat, oficialităţile, politicienii au întotdeauna grijă de înfăţişarea lor şi a locului de unde îşi exercită autoritatea”.

Totul este interesant povestit şi interesant comentat în această carte, dar de-a dreptul captivantă îi apare cititorului privirea reflexivă a autoarei stăruind asupra sincretismului religios andin, „înfloritor şi în zilele noastre”, aşa cum îl descoperă în „Jertfe fără Paşte. De la Meşterul Manole la Juanita”, „Maica Domnului şi zeiţa Pachamamma”, „Crucea lui Hristos şi «crucile» andine”, „Purgatorii andine”, „Învierea, speranţa permanentă. Tradiţii pascale în Perú”. Privire deopotrivă ascuţită, căreia nu-i scapă nici „transformarea insistent mediatizată a credinţei în folclor, a devoţiunii lăuntrice în spectacol”, fără însă a-i ucide „fiorul străvechi al unui sentiment de respect, care în realitate maschează, pe muchia superstiţiei, o teamă de Cineva, presupus mai puternic, întrucât este Necunoscut”.

Pentru că trăim zilele unui puternic avertisment legat de consecinţele nefaste ale morţii semănate de oameni în natură asupra înseşi vieţii lor, nu pot să închei fără să pomenesc de meditaţia intitulată „Străveche ecologie andină”, în care Florina Nicolae vorbeşte nu numai despre „cosmoviziunea andină”, prezentând „un alt tip de gândire despre înţelegerea lumii”, ci şi despre pătrunderea abuzivă în interioritatea sa străveche şi benefică „a omului global împins de alte urgenţe”, astfel că „efectele poluării sau exploatării iresponsabile a bogăţiilor naturii în teritoriul peruan nu mai sunt, din păcate, excepţii, ci devin tot mai mult regula”. După cum regulă devine, sub ochii noştri, şi în România, şi la nivel planetar. Să încercăm totuşi să credem că fiecare glas, deci şi al Florinei Nicolae, căruia i se alătură cititorul, contează în încercarea disperată a minţilor lucide de a stăvili distrugerea Amazoniei, a pădurilor noastre, a plămânilor Terrei.

Închizând cartea, vreau să citez un fragment din mesajul adresat de Ana Blandiana în 2016 Limei organizatoare şi mai cu seamă soţilor Florina şi Ştefan Nicolae, arhitecţii evenimentului lansării cărţii sale „O rană schematică” în ediţie română-spaniolă-quechua: „Apariţia acestei cărţi trilingve la antipozi face pentru mine pământul mai rotund şi mă convinge că globalizarea poate fi nu doar amestecul violent al intereselor economice, ci şi blânda apropiere artistică a unor tradiţii şi spiritualităţi diferite, pentru a se cunoaşte şi a se respecta”. O astfel de „blândă apropiere” ne prilejuieşte şi volumul de „Meditaţii andine” al Florinei Nicolae, după ce, ca oriunde au ajuns, şi la Lima, în anii 2011-2016, Ştefan Nicolae, ambasador, şi Florina Nicolae, activă prezenţă culturală, au contribuit, cum spunea ES Maria Eugenia Echeverría, ambasador al Republicii Perú la Bucureşti, „la îmbogăţirea şi proiectarea spre viitor a relaţiilor dintre statele noastre”.

 De mult, poate chiar de la ceasul cărţii semnate de Simone Waisbard şi Roger Waisbard, nu am mai avut parte de o asemenea călătorie în închipuire şi visare. Da, frumoasă şi înavuţitoare această carte despre ţara tulburătorului „El condor pasa”!

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: