Cu durere despre tatăl meu, moldovean în paşaport, român în suflet

Spre deosebire de unii consângeni din nordul Bucovinei, care şi-au făcut studiile la Chişinău sau s-au stabilit acolo cu traiul, nu pot să mă laud că i-am uimit pe prietenii din Moldova, în mare parte colegi de facultate, cu naţionalitatea mea înscrisă în buletinul de identitate. De fapt, ajungeam uneori cu discuţiile până la limita provocărilor, mărturisindu-le că părinţii mei, asemenea părinţilor şi bunicilor lor, au fost şi se consideră români. Dar de fiecare dată înghiţeam în sec ironia colegilor. „Uite-te în paşaport, eşti ca şi noi, «moldovancă». Unde scrie că părinţii ţi-s români?”, râdeau unii dintre cei care nu mi-au fost nicicând apropiaţi sufleteşte şi până astăzi îşi zic „moldoveni”. 

Nu stăruiam să-i conving că n-au dreptate, înţelegând încă de pe atunci cât de inutilă este polemica cu oameni nelimitaţi în prostie. Şi-apoi, nici nu eram învăţată de acasă că a fi român e ceva mai „super” decât „moldovan”. Pur şi simplu, în copilărie, auzeam întruna de la bătrâni: „…pe timpul României…”, sau „… când au să vină românii noştri…”. Şi încă de atunci ştiu cât de mult îl durea pe tata acea neghioabă înscriere din actul de naştere, refăcut de sovietici, iar mai apoi trecută şi în buletinul de identitate. Interesant faptul că istoria cu naţionalitatea băştinaşilor din Boian şi Lehuceni este deosebită de a celor din Boianivca sau Cotul Hotinului, cum i se mai spune aşezării de pe malul Prutului, care a făcut parte din acelaşi colhoz, dar şi acum ţine de primăria de la Priprutie (Lehuceni). Locuitorii din Boianivca, cei care au dorit, au fost lăsaţi români în buletine. Probabil, în virtutea faptului că în primii ani de putere sovietică au făcut parte din raionul Herţa, despre care chiar nici odiosul regim n-a negat că-i populat de români. Cei din Boian şi Lehuceni ţineau de Sadagura, iar acolo care român ar fi îndrăznit să se pună în poară cu autorităţile?! Formal, la eliberarea documentelor, oamenii erau întrebaţi de naţionalitatea lor. Îmi povestea tata cum a fost înjurat şi ameninţat când la această întrebare a răspuns că e român. Să nu uităm că în acea perioadă locuitorii de la sate erau ţinuţi în sclavia gospodăriilor colective, limitaţi în drepturi cetăţeneşti. O anumită perioadă, sătenii nu dispuneau de buletine, din care cauză nu aveau dreptul să fie angajaţi la oraş la o muncă mult-puţin plătită. Adică, devenind robi fără documente, ţăranii nu puteau merge nicăieri mai departe de casele lor, fiind obligaţi să muncească de pomană la colhoz.

Plus la aceste restricţii, românii erau intimidaţi de valul deportărilor, ameninţaţi de pericolul de a fi mânaţi în lagărele de muncă, aruncaţi în închisori fără nicio judecată. Înscrierea ca moldoveni în buletine era cel mai mic rău din partea regimului. În condiţiile când omul nu avea ce pune în gură, când în orice moment putea fi strămutat în locuri pustii, oare mai conta ce etnie i se atribuie?

E simplu acum să te mândreşti că „iată, eu am fost român în paşaport”, când n-ai făcut vreun efort deosebit pentru acest indiciu, beneficiind doar de locul naşterii, de faptul că părinţii tăi au trăit într-un teritoriu unde regimul sovietic de ocupaţie a permis localnicilor să rămână români în documente, căci ce păstra fiecare în suflet nu putem şti.

Scriu aceste rânduri răvăşită şi (de ce n-aş recunoaşte?) revoltată de replica unei persoane care, la o întrunire amicală, se lăuda cu „românismul” din buletinul de identitate. Când am intervenit, povestind cum au fost „rebotezaţi” de-a valma în moldoveni boincenii, inclusiv tatăl meu, respectivul s-a răstit: „Cum au permis? Pe la voi nu erau păduri să se ascundă de urmărirea autorităţilor, aşa cum a stat ascuns tatăl meu? Au fost nişte laşi boincenii tăi…”. N-am mai înghiţit în sec, ca în anii studenţiei la Chişinău. Mai ales că atunci, colegii mei studenţi nici nu-mi învinuiau consătenii, ci doar nu mă luau în serios, mă priveau cu neîncredere. I-am spus respectivului „român”, deschis şi sincer, tot ce cred despre patriotismul său de paradă. Tatăl meu şi mulţi alţi tineri de seama sa luni de zile au dormit în câmp, ascunşi prin râpi ca să nu fie mânaţi la minele din Donbas, apoi au făcut corvezi la tăiat pădure prin Vijniţa şi Putila, cu mămăliga de acasă în traistă, dormind iarna în bordeie, uscând obielele de la căldura propriului trup istovit de munca silnică.

Cu trei clase la şcoala românească, şi câteva încă la sovietici, moldovean cum era înscris în documente, tata m-a crescut în credinţa românească, citindu-mi din Creangă, povestindu-mi despre Ştefan cel Mare – legende întâlnite mai apoi la cronicari şi clasicii literaturii române. Dar cea mai plăcută amintire a sa era povestea despre unchiul Vasile Toacă de la Tăutul, cotul Gogolinei de lângă Noua Suliţă (Zelenyi Hai de astăzi). Şi el îi bătea obrazul, însă cu blândeţe părintească, fără să-şi dea seama că-i toarnă nepotului sare pe rană. „Măi Gheorghică, ce fel de moldovan eşti tu? Uite eu nu m-am dat bătut”, îi spunea moşneagul, arătându-i paşaportul sovietic unde scria că e român. Bătrânului, încăpăţinat din fire, nu i-a fost frică să insiste asupra acestui adevăr. El îşi trăise viaţa, era singur, nu avea copii ca să tremure pentru viitorul lor. Era avantajat şi de faptul că trăia într-un sat ucrainizat, unde localnicii au fost înscrişi în documente ca ucraineni. Un român într-un sat de „ucraineni” nu prezenta pericol pentru regimul sovietic. Cazuri asemănătoare pot fi întâlnite în satele Ceahor şi Molodia, unde în aceleaşi familii, copii de la aceiaşi părinţi sunt de trei naţionalităţi – români, moldoveni, ucraineni.

Cel mai paradoxal fenomen, însă, are loc în timpul de faţă, când naţionalitatea nu este indicată în buletine. Numai în ţinutul nostru sute şi mii de locuitori, indiferent de etnia lor, au intrat în posesia paşapoartelor româneşti, devenind purtătorii dublei cetăţenii. Pe cât de trist, pe atât de inutil e să ne întrebăm câţi dintre aceştia sunt români în suflet sau, cel puţin, cunosc şi respectă valorile româneşti?

 MARIA TOACĂ

Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: