Profesorul de religie între tradiţionalism şi modernism

 Epoca dascălului de tipul „Domnului Trandafir” a apus de mult; cadrul didactic nu mai are parte de cinstea-i cuvenită, nu mai este adulat, imitat şi privit ca un părinte ce împarte „felii” de gnoză, educaţie şi omenie învăţăceilor însetaţi de „a şti” pentru ”a fi”. Ce şi cum s-a schimbat raportarea elevului la profesor, relaţionarea acestora şi relaţiile dintre profesori şi părinţi nu poate fi cuprins în câteva scheme caligrafice, fie ele cele mai pertinente şi mai obiective. Tradiţionalismul şcolii este ceva definitoriu pentru ea, căci „materia”, adevărurile cunoştinţelor în oricare disciplină nu se pot schimba în funcţie de vreme şi de vremuri: teoremele, legile fizicii, contrastele culorilor, notele muzicale, expresiile literare, tabelul elementelor chimice şi celelalte nu s-au schimbat (poate doar s-au diversificat, s-au completat), indiferent de avântul modernist şi progresist ce euforizează educaţia românească. Pot fi completate, dar nu total schimbate; schimbate pot fi metodele de lucru, modalităţile de evaluare, metodica predării, logistica folosită şi, bineînţeles, resursele umane – profesorii.

Speţa noastră se referă doar la profesorul de religie – o titulatură cu o actualitate de doar treizeci de ani. Deşi are parte şi de o arhierească bine-cuvântare, pe lângă instruirea şi diplomele necesare, acesta (deşi se crede şi se vrea) nu este diferit de ceilalţi colegi de breaslă din cancelarie: aceeaşi atitudine de simbriaş al Statului, de năimit pentru a prezenta informal o disciplină timp de 18 – 27 de ore săptămânal, aceleaşi metehne morale, aceleaşi vicii, aceleaşi păreri şi idei, aceleaşi haine şi aceeaşi bucurie mai intensă atunci când îşi verifică lunar cardul, decât atunci când elevii săi obţin performanţe în domeniu. E drept, generalizez, iar cei ce nu se regăsesc în ipostaza aceasta pot trece uşor cu vederea cuvintele însăilate aici.

Atât de mult s-a inoculat în concepţia colectivă că Şcoala ar trebui să fie cât mai distantă faţă de Biserică, iar Biserica spăsindu-se, din considerentele instituţionale ale separării factorilor educaţionali în societate, s-a retras defensiv sub carapacea bunei-cuviinţe ce o defineşte, încât astăzi prezenţa preotului într-o cancelarie şcolară cauzează disconfort moral, laicilor prezenţi lezându-le lâncezeala spirituală, iar prezenţa profesorului de religie la biserică (cu sau fără învăţăceii săi) lasă de dorit deşi, ideal vorbind, ar trebui să fie o conlucrare preot/profesor de religie pentru împlinirea aceluiaşi scop formativ. În urbe, mai există un obicei al unor formatori: aducerea la biserică în timpul posturilor a copiilor unei clase (cam 25-35 la număr), cu sau fără consimţământ parental, pentru a fi spovediţi şi împărtăşiţi de-a valma. Deşi, superficial privind lucrurile, ar putea părea un lucru de bun augur, totuşi, a spovedi „la grămadă” şi a reduce Tainele Bisericii la o acţiune de tip „Şcoala altfel”, pare a fi rodul unei cugetări heterodoxe cel puţin.

Cândva, la un colocviu, un preot profesor universitar m-a întrebat dacă cred că există sau nu profesori de religie atei. Deşi am argumentat un răspuns pozitiv bazat pe realităţile „din teren”, am conchis ridicând nivelul discuţiei cu o vorbă vlădicească plină de tâlc: „azi, cel mai greu este să îl convingi pe un preot că există cu adevărat Dumnezeu”, amintindu-i că şi unii, şi alţii (adică şi profesorii de religie şi preoţii) sunt absolvenţi ai aceleiaşi instituţii educaţionale teologice, tributari ai aceluiaşi scolasticism şablonard.

Şi profesorul de religie contemporan reprezintă reflexia societăţii cronicizate antiteic şi areligios de ideile secular-umaniste ce cangrenează tot ce este firesc, natural şi cuviincios. Disciplina de învăţământ pe care el o predă în clasă este o învăţătură imuabilă, ancorată în Sfânta Tradiţie, deci este prin definiţie una tradiţionalistă, reticentă în faţa ideilor inovatoare, neologice şi sibilinice. Şi totuşi, chiar dacă este un filotradiţionalist, profesorul de religie trebuie să fie echidistant atât faţă de aggiornamentele în trend, cât şi de habotnicie, de talibanismul retrograd al unui prozelitism, fie el şi pentru o cauză şi un scop nobil – mântuirea. Ora de religie nu e o nişă de îndoctrinare îngăduită în panteonul şcolii româneşti, nu este nici o teoretizare a teologiei (a credinţei ortodoxe practice – a ortopraxiei) şi nici un apendice al liceului vocaţional – Seminarul teologic; ora de religie este (sau ar trebui să fie) o luminare intelectuală, o sumă de răspunsuri obiective şi veridice la o gamă tot mai variată şi mai tendenţioasă de întrebări scornite de societatea de azi, tot mai diluatoare de valori şi de calitate. Oamenii în general şi copiii în special au tot mai multe întrebări, nedumeriri, păreri pline de scepticism şi de îndoială, sunt căutători ai adevărului revelat, nu neapărat cuprins schematic în formule, dogme şi canoane, ci în viaţa cotidiană şi aplicabile în mod concret în diferitele împrejurări ale vieţii. „Religia” în şcoli se încăpăţânează să fie tributară unei metodologii de predare ce prea puţin vizează formarea elevului, ci mai ales informarea lui cu noţiuni şi termeni care, datorită nepăsării, îi vor părea străini urechii, prea „cenuşii” materiei sale cenuşii şi puţin-folositori încă de la ieşirea din clasă, de la sfârşitul orei. Cei mai mulţi elevi, interesaţi de targeturi dialectice şi de irealităţi social media, nu sunt interesaţi de informaţiile abundente ale acestei discipline, de prezentarea sofistă, sistematică de care (încă) aparţin, ci vor să vadă eficienţa şi partea exoterică a credinţei lor, vor să vadă şi să-şi însuşească roadele credinţei lor în forma lor exteriorizată, frumuseţea fără opulenţă şi infatuare a cultului, şi empatia irenică a filantropiei, adică o credinţă VIE.

Ortodoxia – tezaur al adevărului revelat trinitar şi teandric – este prin definiţie triumfală, departe de a fi triumfalistă. Biserica – comuniune mistică a iubirii ce are Cap pe Hristos – Cuvânt-Iubire-Jertfă, are atitudinea (nu a superiorităţii şi exclusivismului religios) nobleţei, a îndrăznelii şi triumfului Adevărului, a Celui ce ne-ndeamnă: „dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Triumful Bisericii nu este unul plin de fatuitate, îndreptat cu defăimare şi dispreţ asupra denominaţiunilor sau religiilor, nedepline şi neiubitoate de Adevăr, ci este doar o valenţă a demnităţii (a nu se confunda cu mândria) şi a conştientizării aspectului (umano-divin) ce o defineşte. Triumful ortodox nu este fundamentat nici pe un bigotism exclusivist prin care se crede că doar ortodocşii au „un paşaport blanc” spre mântuire, înlăturându-I şi interzicându-I lui Dumnezeu posibilitatea de a mântui pe cine voieşte El, prin atotputernicia Sa. Atât habotnicia cât şi relativismul religios, sincretismul religios sunt falimentare în ceea ce priveşte capacitatea şi obiectivitatea de a mântui. Profesorul de religie trebuie să prezinte adevărul revelat al credinţei noastre, ferindu-se de a aluneca în aceste extreme, neavând dreaptă-socoteală.

Având în vedere aceste aspecte, se nasc unele semne de întrebare: e bine sau ar trebuie ca la ora de religie să se prezinte/predea elevilor partea ezoterică a credinţei, adică mistica ortodoxă? Oare nu s-ar scăpăta într-o înţelegere greşită cum că Ortodoxia are o latură doar pentru cei „iniţiaţi”?

Teologia sistematică e dogmatică, e morală şi e mistică. Preocuparea centrală a misticii este unirea fiinţei omeneşti cu Dumnezeu – adică îndumnezeirea (theosis). Oare nu acesta este scopul (obiectivul cadru principal) orei de religie şi finalitatea ei? Nu pe calea misticii informăm şi formăm pe învăţăcei, sau doar scoatem matriţat în serie nişte „teologei de carton”? Ora de religie TREBUIE SĂ FIE (şi) o oră de mistică, după înţelesul dionisian (cf. Sf. Dionisie Areopagitul) al termenului, adică o oră de cunoaştere a lucrurilor religioase, tainice, experiate şi trăite (personal sau nu). În lumea modernă devalorizantă, termenul „mistic” are conotaţie peiorativă, în sensul că mistic e opus la ce este raţional. Dar noi ştim (?) că „teologia mistică este ştiinţa îndumnezeirii omului” (Nichifor Crainic, „Cursuri de mistică”).

Din păcate, imaginea profesorului de religie este una defăimată, fadă şi vetustă, dar este doar reflexia vivacităţii membrilor Bisericii, a clerului şi laicatului deopotrivă. Uneori, din nefericire, profesorii de religie sunt confundaţi cu nişte eterni/posibili candidaţi la preoţie, iar profesoarele de religie sunt asociate cu eternele nepreotese ce suspină după reveria de a fi „cucoane”. Alteori se uită că demnitatea de a fi profesor de religie, catehet, formator, are aceeaşi importanţă (fără implicarea cultică, bineînţeles) ca şi a clerului. A învăţa pe altul cuvântul lui Dumnezeu şi despre Cuvântul lui Dumnezeu este o slujbă nesacerdotală, dar la fel de nobilă ca şi cea dinaintea prestolului, sau ca cea de a zugrăvi icoane sau cea de a psalmodia laude lui Dumnezeu.

Profesorul de religie azi, în vremurile când ultima fărâmă de tradiţionalism şi conservatorism este nivelată de buldozerul ideologic al modernismului globalizator secularizant, are aceeaşi menire de informator şi formator de caractere în societate, dar şi de catehet şi mărturisitor al Adevărului, fiind învestit cu o „preoţie nesacerdotală” ce serveşte omului şi slujeşte lui Dumnezeu.

Dacă nu mai avem profesori ideali, poate că o cauză ar fi că nu mai avem elevi ideali; este valabilă şi reciproca: dacă nu mai avem elevi buni, poate că este şi din cauză că nu avem profesori buni, pentru că nu-L mai au în vedere pe Pedagogul prin excelenţă, paradigmă a tuturor pedagogiilor autentice – Iisus Hristos.

Pr. GABRIEL CIOFU,

Baia

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: