Lumea să vină la Ion Irimescu, la Muzeul creaţiei sale, nu Ion Irimescu să plece în lume!

Ziua sărbătoririi celor 117 ani trecuţi de la naşterea Maestrului Ion Irimescu a început pentru mine cu o emoţie neaşteptat de puternică. Împreună cu Maria Olar şi Ion Olar, preşedinta şi vicepreşedintele Fundaţiei Culturale „Leca Morariu” Suceava, veniţi cu lumânări la mormântul marelui artist din Cimitirul Bisericii Oprişeni – strălucind deja tricolor cu florile unei coroane depuse de Centrul Cultural Bucovina Suceava -, ne-am întâlnit cu trei doamne, profesoarele Magda Vultur şi Aglăiţa Lungu, ajunse direct aici cu buchete de crizanteme galbene, şi doctoriţa Maria Indrei, cu zambile albe, după ce, tot cu zambile albe, trecuse pe la părinţii săi, care se odihnesc, de asemenea, aici. A fost o emoţie egală celei cu care la Cernăuţi am asistat, într-un 15 ianuarie, la un şir de români mergând neorganizat, pur şi simplu la chemarea inimii, cu flori ca pentru aniversarea cuiva apropiat, la bustul lui Eminescu din curtea Casei lui Aron Pumnul. În chenarul de lumină al acestei emoţii aveau să se aşeze, mai apoi, o întâlnire, o afirmaţie şi un drum. Întâlnirea pe drumul spre treptele bisericii cu profesoara Mioara Gafencu, autoarea unor sensibile pagini consacrate Maestrului, cu stavrofora dr. Gabriela Platon, stareţa Sf. Mănăstiri Voroneţ – acolo unde Maestrului îi plăcea să stea în singurătate în faţa Judecăţii de Apoi -, şi cu doi primari Irimescu (din „partidul” Ion Irimescu), Vasile Tofan şi Cătălin Coman, cărora le-am alăturat, chemându-l din memorie, pe Costică Arteni, dar şi „pe cel care a zis Da! Muzeului”, cum l-a evocat Vasile Tofan pe Miu Dobrescu, dintr-un timp pe care eu nu l-am trăit în Bucovina. Afirmaţia aparţine părintelui protopop Adrian Dulgheriu şi spune că Ion Irimescu, fără copii, fără urmaşi, îi are moştenitori pe toţi fălticenenii, că toţi fălticenenii sunt moştenitorii săi. Cu răspunderea, s-a înţeles, pe care o au dintotdeauna moştenitorii pentru moştenirea primită. Cât despre drum, făcut împreună cu soţii Olar şi cu dna Mioara Gafencu, el a coborât în lumina dulce a primelor flori de corn la Dumbrava Minunată şi la Mănăstirea Buciumeni, acolo unde Maestrul, ca şi la Voroneţ, se bucura de un ceas de linişte sufletească. Pe drumul acela i-am avut alături pe câţiva dintre prietenii Maestrului pe care nu am să-i mai întâlnesc în această viaţă. Pe profesorul Constantin Ilioaia, la cererea căruia, în ipostaza de conducător al veteranilor de război, veteranul de război Ion Irimescu a făcut proiectul monumentului ridicat în anul 1998, în Piaţa Nada Florilor din Fălticeni, în memoria soldaţilor căzuţi în războaiele Independenţei, Reîntregirii şi Al Doilea Mondial. Pe academicianul Constantin Ciopraga, senior al Literelor, cu un exemplar respect pentru academicianul Ion Irimescu, senior al Artei. Pe artista plastică Ioana Nistor, fiică de suflet a Maestrului şi a Doamnei sale, Jeniţa, cărora le-a fost în multe prilejuri alături şi care i-au fost alături la dezvelirea poate a celui mai scump proiect al său, Monumentul consacrat Şcolii, la 140 de ani de învăţământ în Bogdăneşti. Pe talentatul, tăcutul Ion Grigore, cu bucuria, recunoştinţa condensată în priviri la inaugurarea expoziţiilor sale de pictură cu alocuţiunea Maestrului. Pe pictorul, graficianul Dan Hatmanu atâţia ani alături de Maestru şi apoi de amintirea sa la aniversarea din februarie, căruia i-a desenat chipul şi căruia i-a desenat Muzeul în cartea lui Grigore Ilisei, „Fălticeni, mon amour”. Pe istoricul de artă Gheorghe Macarie, care a închinat creaţiei irimesciene valoroase pagini de exegeză. Pe ziaristul Mircea Motrici, căruia Maestrul i-a acordat interviuri şi căruia i-a făcut mărturisiri care pe calea postului naţional de radio, cuprinzătoare cât România, au ajuns la toţi iubitorii personalităţii şi artei sale. Pe preotul, muzeograful, omul de carte dr. Gheorghe Brădăţanu, care şi-a exprimat în mai multe rânduri consideraţia faţă de artistul Ion Irimescu şi care la funeralii, în octombrie 2005, a reprezentat Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor. Pe istoricul de teatru Ion (Jean) Cazaban, rudă cu Ion Irimescu pe linie maternă, gravat în memoria mea în multe imagini din care o aleg de obicei pe aceea ciocnind o cupă de vin cu Maestrul (acesta cu o cupă cu suc de vişine) în dimineaţa celei de-a o sută doua aniversări a artistului şi din ziua inaugurării Muzeului reabilitat, 12 septembrie 2012, la mormântul Maestrului, împreună cu remarcabilul critic de artă Dan Hăulică, ambasador UNESCO, şi cu Teodora Stanciu, cunoscuta realizatoare a Revistei literare radio.

Dat fiind diferenţa de vârstă, poate nu toţi cei la care m-am gândit în cimitirul bisericuţei vechi de la Buciumeni îşi au loc între graniţele tradiţionale ale termenului „prieten”, dar când le-am depăşit, am făcut-o în spiritul acelei definiţii desprinse de sculptorul Dan Covătaru din corespondenţa Maestrului cu bunul său prieten Corneliu Baba şi anume, că prieteni îţi sunt cei care cred în tine şi în care crezi.

Aşa că, intrând din soarele zilei în umbra Sălii Aurel Băeşu, m-am bucurat să-i reîntâlnesc la noua Sărbătoare Ion Irimescu pe muzicianul, profesorul universitar Nicolae Maxim, de la Bucureşti, nelipsit cu flautul său la sărbătorile Ion Irimescu, prima dată ajuns acum fără soţie, urcată de curând la Cer, pe sculptorul şi universitarul Dan Covătaru, fost student al Maestrului, împreună cu dna Carmen Covătaru, de la Iaşi, pe artiştii plastici Lucia Puşcaşu, Camelia Rusu Sadovei, Ioana Rusu Sadovei, Niculai Moroşan şi Mihai Pînzaru-Pim şi pe prof. Luiza Butnariu din Suceava, pe universitarul Dan Ioan Dascălu, pictorul Gabrel Baban, pe dnele Gabriela Curtui şi Coca Maria Udişteanu, pe muzeograful Marius Dăscălescu, de asemenea, cu pagini de carte, revistă şi ziar dedicate Maestrului, şi pe jurnaliştii Mihaela Buculei, Silviu Buculei, Alex Săvescu din Fălticeni, cronicari fideli ai evenimentelor Irimescu, Silviu Buculei la datorie profesională şi de suflet chiar şi atunci când sărbătorirea Maestrului coincidea cu ziua de naştere a amândurora, 27 februarie. Chipuri, nume care îmi vin primele în minte… Şi de asemenea, m-am bucurat să-l cunosc pe profesorul, restauratorul Oliviu Boldura din Bucureşti.

 Dar mult, mult de tot, parcă mai mult ca niciodată, mi-au lipsit personalităţi, persoane pe care ani în şir le-am asociat aniversărilor Maestrului şi care, cu siguranţă, din motive întemeiate, nu au putut să ajungă la evenimentul comemorativ de sâmbătă, 29 februarie 2020: Î.P.S. Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, prezent cu binecuvântare în cuvântul preotului protopop Adrian Dulgheriu, PS Timotei Prahoveanul, prezent cu ochii mamei sale, dna Elena Aioanei, amândoi înalţi ierarhi cu preţuire şi înţelegere a omului şi artistului, Cela Neamţu şi Costin Neamţu, care cu expoziţiile lor au intensificat frumuseţea acestor întâlniri, când cu Maestrul, când cu amintirea sa, scriitorul Grigore Ilisei, realizator al unor emisiuni şi filme esenţiale pentru cei care se vor apleca asupra operei lui Ion Irimescu, oamenii de condei Eugen Dimitriu, Gh. A. M. Ciobanu, Alexandru Toma, autori de cărţi despre Ion Irimescu, Valentin Ciucă, istoricul, criticul de artă cu un album-reper consacrat creaţiei lui Ion Irimescu, universitarul Vasile Şoimaru, care ne-a lăsat valoroase mărturii foto despre Maestru şi Muzeu, şi care întotdeauna a venit însoţit de artişti plastici din Chişinău, să-l vadă pe Ion Irimescu la el acasă, în Muzeul vieţii şi creaţiei sale, prof. Gheorghe Dăscălescu, prof. Catinca Dăscălescu, farm. Maria Mitocaru, dr. Ioan Ieţcu, care într-un fel sau altul prin grija lor i-au alinat şi poate chiar prelungit viaţa marelui artist, şi nu în ultimul rând, dna Angela Ioanovici, care s-a preocupat să concretizeze punctual interesul faţă de Maestru al Administraţiei Judeţene, în anii petrecuţi de Ion Irimescu la Fălticeni. Ei, cu amintirile, cu tăcerile lor vorbitoare, ar fi putut să încălzească aniversarea, să-l readucă pe Maestrul Ion Irimescu printre noi, artist complex, suflet îngândurat, minte meditativă, visătoare, dincolo de nobleţea, de farmecul surâzător al prezenţei şi convivialităţii sale. Raza de soare răspândită de buchetul de sentimente exprimate de muzica prof. univ. dr. Nicolae Maxim, de amintirile prof. univ. dr. Dan Covătaru şi de aducerile aminte ale ed. Gabriela Curtui nu a avut posibila susţinere a unor intervenţii din public, deoarece nu a mai fost vreme şi pentru acestea. Şi nu a fost timp nici pentru readucerea în atenţie a problemei pregătirii Muzeului pentru ridicarea la rang de Centru Naţional de Studii şi Creaţie, aşa cum şi-a dorit, testamentar, Maestrul Ion Irimescu.

 Prelegerile dnei prof. univ. dr. Tereza Sinigalia, cunoscutul istoric de artă, cel mai important invitat al manifestării (despre desenele Maestrului), dnei Georgiana Zahariea, restaurator de pictură murală (despre restaurarea picturii de la Biserica Bogdana din Rădăuţi), criticului de artă Mircea Oliv (despre modernitatea lui Irimescu) şi alocuţiunea ing. Andrei Vretos (despre zbor în creaţia irimesciană) au fost deosebit de interesante. Pe dna Tereza Sinigalia aş fi ascultat-o cât pe dl Oliv Mircea, care, prim vorbitor, şi-a adjudecat partea leului din timpul alocat simpozionului. Aş fi ascultat-o chiar şi mai mult, iar pe dna Georgiana Zahariea, cât pe dna Tereza Sinigalia, fiecare meritând o manifestare aparte, într-o sală mai prietenoasă, cu un public venit anume pentru temele lor. Se află în această opinie şi o sugestie: un şir de prelecţiuni despre artă (suntem într-un muzeu de artă, nu?) lunare sau trimestriale cu invitaţi de seamă, cum a reunit această aniversare a Maestrului. O altă manieră ar consta, cum se mai procedează, în expedierea din timp a textelor acestor prelegeri pentru tipărirea lor, la întâlnirea cu publicul, autorii urmând să reia cele mai originale idei, cele mai acroşante opinii, într-un buget de timp care să nu depăşească douăzeci de minute pentru fiecare. În fine, participanţii trecând cu bine examenul anduranţei, cum a apreciat pr. drd. Teodor Brădăţanu, directorul Muzeului de Artă „Ion Irimescu” Suceava, să ajungem şi la titlul rândurilor de faţă! Care rezumă, fireşte, un punct de vedere.

Criticul de artă Mircea Oliv a afirmat că Muzeul este atât de aglomerat, că nu se mai văd lucrările. Susţinând, la rându-mi, că lucrările au fost aranjate chiar de Maestru, cu toată grija şi ştiinţa creatorului lor de a nu se umbri una pe cealaltă, ci de a se valoriza reciproc, mi s-a atras atenţia că după reabilitarea Muzeului nu a mai fost respectată plasarea iniţială. Nu ştiu în ce măsură, dar nu cred că într-atât de mare, încât să contravină flagrant dorinţei lui Ion Irimescu, care a conceput şi Muzeul, în întregul lui, în clădirea (de patrimoniu) care i-a fost pusă la dispoziţie, ca pe o lucrare de artă. Sau, cum a spus dna Tereza Sinigalia, ca un lanţ viu, care nu poate trăi plenar decât cu fiecare za legată una de cealaltă. Vizitatorul obişnuit, ca mine, este fermecat şi copleşit, în sensul unei înălţări sufleteşti şi vizuale, nu al unei împovărări, de acest muzeu dens ca un tezaur, de locuitorii săi de bronz, de gips, de lemn, de marmură, şi acum, aşa cum a fost şi în anii în care, locuit de artist, era cercetat, analizat, studiat, privit şi văzut de Maestrul Ion Irimescu în fiecare zi. Or, Maestrul, ştiu foarte bine cei care l-au cunoscut, nu a fost niciodată indiferent faţă de condiţiile de expunere a lucrărilor sale. Dacă Muzeul i s-ar fi părut prea aglomerat, ar fi fost primul care să caute şi să propună o soluţie, o modalitate de „rarefiere”. Însă nu cred!

O altă propunere faţă de care mi-am exprimat rezerva a fost aceea a „circulării” lucrărilor în expoziţii în centre universitare şi mai ales peste hotare, pentru sensibilizarea criticii occidentale faţă de valoarea creaţiei irimesciene şi faţă de personalitatea lui Ion Irimescu. Personal, consider că pentru un Ion Irimescu, în marile galerii internaţionale, cărţile au fost jucate în secolul trecut. Şi că poate nici nu a fost prea interesat de acestea. Mai mult, îndrăznesc să cred că, de fapt, spirit cu adevărat vizionar în materie de artă, şi cu un instinct infailibil în ceea ce priveşte soarta creaţiei sale, i-a ales acesteia cea mai potrivită şi mai sigură formulă de supravieţuire (supravieţuire, nu subvieţuire!). Poate că s-a gândit la fălticeneni. La moştenitori, adică. Şi la Fălticeni. O expoziţie de succes la Paris de-abia de-ar descifra numele oraşului lângă al său (dacă ar fi pus). Altfel ar sta lucrurile şi pentru fălticeneni, şi pentru Fălticeni, dacă o puternică promovare a Muzeului (filme, albume ale creaţiei ş.a.) ar aduce lumea (iubitori, exegeţi de artă, turişti) în Fălticeni! Ar înviora, ar oxigena, ar valoriza capitala culturală a judeţului. De fapt, asta cred! Cred cu tărie că Maestrul Ion Irimescu şi-a dorit să se audă de Muzeul său şi să fie căutat! Nu ducem Voroneţul în lume, vine lumea la Voroneţ! De ce să nu vină şi la această capodoperă a veacului trecut care este Muzeul de Artă „Ion Irimescu” Fălticeni?!

Foto: Vasile Şoimaru

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. V.Budusanu says:

    Multumim, Doina Cernica!
    Da. Asa cum nu pleaca Voronetul in lume nici opera maestrului sa nu plece!
    Sa fie admirat aici, acasa la el !

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: