Tovarăşii de ieri şi domnii de azi

Să ne aducem aminte că într-o vreme (multilateral dezvoltată!) s-a dat o lege prin care omenirea din ţară era obligată să folosească, în relaţiile interpersonale, vocabula „tovarăş”. Se simţea că era periclitată însăşi esenţa comunismului care tindea către utopia utopiilor „de la fiecare, după posibilităţi, fiecăruia, după nevoi”. Interesantă povestea cuvântului în cauză. Aveam un tovarăş suprem, cel mai îndrăgit, cel mai portretizat, cel mai retuşat, geniul Carpaţilor, ajungându-se, în urma unei mascarade de proces, la… cel mai împuşcat tovarăş. Tovarăşii-lingăi de până atunci i-au întors spatele (în venele pupincuriştilor curge întotdeauna sângele trădării), pentru ca, în faza a doua, să-şi arate faţa (de obraz nu se poate vorbi) doar să-i dea sentinţa lătrată în ritmul descărcării în serie a pistoalelor-mitralieră Kalaşnikov, modernizate în România socialistă. Se încheia în ziua de Crăciun, în mod ruşinos, iepoca tovarăşului comandant suprem, aşa cum tot ruşinos a început, în 23 august 1944, când, prin trădare regală, mareşalul Ion Antonescu a fost aruncat în braţele înarmate ale tovarăşului Bodnarenko. Cu alte cuvinte, tovarăşii, aşa puţini cum erau, au coborât din tancurile venite din răsărit (cică menirea lor a fost să deschidă orizontul, ca să ne vină… lumina pe aripile unui nesfârşit davai… davai!) şi au acţionat pe două fronturi (un alt cuvânt drag foarte tovarăşilor!): însetaţi de sânge, au dezlănţuit în ţară o teroare nemaiîntâlnită, concomitent cu o autoclonare, fenomen care a produs cei mai… draci tovarăşi cu apucături de poeţi: „Foaie verde ca molidu,/ O venit la noi Partidu,/ Partidu Muncitoresc/ Mă învaţă să citesc”. Trebuia citită opera tovarăşilor-planetari şi a tovarăşilor-lingăi, altfel, vorba unui important tovarăş al vremii, „Nu-ţi place A. Toma, eşti duşman al Partidului” şi atunci, măi tovarăşe, ia să te trimitem noi la olecuţă de reeducare (20 de ani e numai bine!) la „Academia de sub pământ”, după expresia lui Petre Pandrea, iar atunci deveneai dintr-odată un fel de „subtovarăş”, duşman al poporului şi al tovarăşilor de la „Tribunalul poporului”, în vocabularul elegant al tovarăşilor de la Secu – „bandit”.

Şi am ajuns la altă categorie de tovarăşi. Ăştia erau vânători profesionişti. Ei vânau oameni, confecţionându-le dosare cu tot felul de acuzaţii, storceau mărturii prin tortură (specialişti, tovarăşii!) şi îi trimiteau în faţa instanţelor tovărăşeşti, de unde nenorociţii erau vărsaţi între nişte ziduri între care funcţiona cuvântul de ordine „exterminare”. Tovarăşii aceştia nu ştiau decât să execute ordine dintre cele mai aberante şi să calce pe valori şi pe cadavre de „bandiţi”. Cine mai ştie că un patriot exemplar, Ion Tobă, comandantul unui grup de cavalerie aparţinător de Rădăuţi, a luptat eroic împreună cu subordonaţii săi şi a salvat Putna de tentativa Armatei Roşii, în urma ultimatumului din 1940, de a îngloba această parte a ţării în componenţa URSS? Tovarăşii-proletari („din toate ţările uniţi-vă!”) l-au judecat în stilul lor caracteristic şi, în loc să i se ridice statuie, ca nişte tovarăşi cominternişti disciplinaţi (a se citi „trădători”), l-au predat, în 1948, sovieticilor, iar aceştia i-au oferit găzduire dintre cele mai ospitaliere (doar 16 ani!) în Siberia. E doar un exemplu.

În zona aceasta mai mişuna şi o altă categorie de nemernici, tovarăşii-informatori, cu mai mari sau mai mici beneficii (arginţii trădării!). Fiecare dintre ei se considera primus inter pares, fiind, deci, un tovarăş de un roşu mai strălucitor, eventual, cu stea în frunte („Dar steluţa cea de sus/ Oare ce-o avea de spus?”), cu ochi vigilenţi şi cu auzul precum o instalaţie de goniometrie, gata în tot momentul să ciripească tovarăşilor-superiori despre activitatea „duşmănoasă” a aproapelui. De unde aţi mai scos-o şi pe asta cu „aproapele”, măi tovarăşi, când lupta de clasă se ascute fără oprire? Iar lupta de clasă pătrundea uneori şi în familie, cunoscându-se situaţii când tovarăşa de viaţă şi-a turnat soţul (extremă perversiune!) ca duşman al regimului. Tovarăşii ăştia îţi zâmbeau, te lăudau, dar te şi provocau, mai ales la un pahar cu… tovarăşii de muncă, unii din ei (culmea prostiei şi a indecenţei!) fiind convinşi că slujesc/servesc cu credinţă patria.

Mai funcţiona, pe diferite paliere ale puterii, o cohortă de politruci, tovarăşi cu pâinea şi cuţitul în mână, bine hrăniţi în cantinele proprii, foarte bine aprovizionaţi din magazinele unde tovarăşa-plebe nu avea voie să intre şi obişnuiţi cu tot felul de peşcheşuri de la gradele inferioare. Conştienţi de importanţa lor politică şi socială, tovarăşii-politruci (nici armata n-a scăpat de ei) nu înţelegeau, în ruptul capului, să plece de pe teren cu portbagajul maşinii gol.

Cea mai de jos treaptă a tovărăşiei se întâmpla atunci când cuvântul era frânt şi obligat să devină un fel de ghiulea trimisă direct în fruntea câte unei persoane bine intenţionate: „Măi tovule, vezi că ai deraiat de pe linia partidului şi eşti pasibil de sancţiune!”. „La tovul acesta, dacă nu-i mai tace fleanca, o să-l prelucrăm, de-o să-i sară fulgii!”.

Şi a venit decembrie 1989, iar tovarăşii, după ce s-au îmbăiat în sângele tinerilor, s-au cameleonit şi au devenit „domni”, continuând să domnească. Interesul lor e doar „ţărişoara” şi poporul, adică tovii de altădată, minţiţi în continuare şi chemaţi periodic la urne. Dumnealor s-au reciclat şi, constatând că Biserica şi Şcoala au rezistat asaltului ateismului tovărăşesc, au pus alte tunuri pe cele două instituţii, cu menţiunea că Biserica e mai degrabă o Taină. Tovarăşii-proletari de altădată au devenit capitalişti sadea (să se ştie!), au acumulat averi (să se ştie şi nu prea, mai ales pe ce căi) şi respiră metehne occidentale. Domnii jură, ca la teatru, pe Biblia creştin-ortodoxă şi i se închină alteia, pre numele ei „corectitudinea politică”, altă formă de trădare a istoriei, a fiinţării naţiei şi a familiei. Se mai ştie ce prevedea Pravila domnitorului Vasile Lupu? „Cel ce-şi vicleneşte moşia şi neamul mai mult decât ucigaşii de părinţi să se certe.” Se găseşte cineva s-o facă? Ori zicem în continuare cu o nefirească nepăsare „Ţara arde şi…”?

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: