PSD Suceava 2020

Frumoasa transformare a fluturelui în omidă

Emoţia este lucrul dracului. Tehnic vorbind, de vreme ce teatrul foloseşte emoţia ca vector spre minte, teatrul este lucrul dracului. Ca şi femeia, care, ştim, este lucrul dracului. Râdem, glumim, dar nu e de joacă. Pentru că teatrul se strecoară încet în sufletul tău, se infiltrează în carnea ta şi încet, încet începi să ai nevoie de el. E ca dragostea: odată atins nu mai eşti acelaşi. Şi, ca şi cu dragostea, când scade în intensitate, când se îndepărtează, când nu o mai recunoşti, ştii. Poate fi un proces şi atunci poate fi gestionat, pentru a deveni suportabil, sau poate fi dintr-o dată şi atunci doare dezabilitant. Dar nu e un joc al minţii, ci al sufletului.

În ziua în care ea nu te mai priveşte cu strălucire în ochi simţi, nu vezi. Dacă vezi doar, mintea îţi va susura că ea sigur a avut o zi grea, că nu are nicio legătură cu tine, că tu eşti în continuare acelaşi, altul a supărat-o şi totul e bine, e doar un accident. Când în cameră orice altă prezenţă este mai importantă pentru ea, simţi. Bineînţeles că, fiind în societate, e normal să socializăm, să fim drăguţi cu toţii, că doar de aceea am ieşit. Dar când schimbaţi orice platitudine cu oricine, că aşa trebuie, dar separat, fiecare în colţul lui, atunci simţi. Când în locul strălucirii din ochi primeşti un salut civilizat este clar momentul să intri în panică. Curentul acela rece dintre voi nu vine de la uşa lăsată deschisă de amicul beat sau fumătorul înrăit, ci e moartea a ceea ce a fost frumos între voi.

Teatrul, când e teatru, ca orice artă, când e artă, foloseşte aceeaşi chimie. Te impregnează şi îl recunoşti când îl simţi, nu când îl analizezi. Poţi crede în accidente, în situaţii particulare, dar când nu mai e acolo, nu mai e. Şi, ca în dragoste, din miile de femei frumoase care îţi taie calea, unele îţi sucesc capul pe loc, iar unele nu îţi spun nimic, deşi la o analiză SWOT toate elementele ar fi acolo, perfect integrate în fişierul Excel. Unii spun că extremele se atrag, unii că e o chestiune de simbioză, alţii de complementaritate, alţii de chimie şi majoritatea că e de zodii. (Exceptăm bineînţeles situaţiile pur contractuale, cum ar fi relaţiile născute din interes. Acelea sunt ca politicienii la tăiat panglica. Sunt, pur şi simplu, iar dacă merită judecate vreo clipă este exclusiv de către protagoniştii lor, pentru noi ceilalţi fiind doar certitudini fără niciun interes.) Adevărul probabil variază de la caz la caz, dar, aplatizând nuanţele, ca în dragoste, arta o simţi şi apoi o analizezi, nu invers.

Mă întreb cât de bine poate ascunde finalul un lung drum către decrepitudine în loc de o explicaţie violentă. Oare unora le poate fi clară situaţia în care se află doar dacă se smulge violent şi dureros bandajul sau realizează şi când se târăsc precum omida, amânând pe mâine să înţeleagă ce e de înţeles, chiar dacă au bănuiala încă de ieri că ar fi ceva de înţeles?

Oare când merge la petrecerea la care ea nu vrea să meargă, dar o face pentru tine, la conferinţa la care nu vrei să mergi, dar o faci pentru ea, când faci compromisul de azi pentru ea şi ea compromisul de mâine pentru tine, aceasta, ca în natură sau, mai bine, ca în jocuri, îţi consumă nişte resurse? Nişte resurse minime, neglijabile de-a dreptul ca valoare, dar care vin din fondul relaţiei voastre? Să fie ca ţigara care îţi scurtează doar câteva secunde din viaţă, pentru a descoperi la final că viaţa voastră împreună s-a scurtat cu câţiva ani buni şi n-ai fi vrut?

Oare relaţia cu arta (care e resursa care, precum dragostea, alimentează sufletul) să fie precum căsnicia? Un contract social în care facem compromisuri ca să supravieţuim şi să îl prelungim, dar în care există riscul ca neasumarea şi necalibrarea compromisurilor să aibă efectul exact contrar, respectiv grăbirea finalităţii sale?

Sună patetic, dar teatrul mi-a procurat zilele acestea o experienţă pentru care îi sunt recunoscător, pentru că nu cred ca aş avea tăria să îi supravieţuiesc în viaţa reală. Am stat într-o sală în care venisem să văd din nou zburând un fluture şi, oricât am aşteptat să se ridice în zbor, nu am văzut decât o omidă cleioasă care se târa pe scenă. Am căutat cu disperare să simt ceva, m-am agăţat, fiind la a patra vizionare a spectacolului, de orice moment în care ştiam că emoţia vine şi nu a venit. Cuvintele erau aceleaşi, momentele erau aceleaşi, dar între noi nu mai era nimic. Nu numai ca am intrat în cameră, dar am stat cuminte în colţ aşteptând un gest şi tot ce am primit a fost un salut civilizat.

Sunt panicat. Momentele care construiau emoţie s-au dat pe repede înainte precum poezia la serbarea de Crăciun, pentru a ajunge la cadoul comicului. Din drama mamei care pleacă la muncă în străinătate nu se mai simte decât o jenă în rime, iar copilul strivit de despărţirea pe care o percepe ca pe un abandon survenit din vina sa devine din personaj principal o victimă nu a unui fenomen social care bântuie istoria noastră contemporană, ci a caterincii. ŞpAgatha nu este copilul vulnerabil care a avut o mamă, apoi nu a mai avut, pentru că aceasta s-a transformat în pachet, ci o protagonistă a unui „Las Fierbinţi” teatral. La premieră, umorul potenţa mesajul, iar personajele erau oameni. Cu defectele lor, cu micimea lor, cu măreţia lor, oameni care puteau fi iertaţi de toate tocmai pentru că erau atât de umani. Acum s-au transformat în arhetipuri fără faţă într-o comedie „spumoasă”. Avem beţivul, avem popa, avem boşorogul, avem tăntălăul şi avem puştoaica (dar care promite să devină păpuşa de la sat. Dacă îşi va alege nişte eroi mai „palpabili”, va deveni repede, în aplauzele publicului, din Agatha ŞpAgatha). Ce ne mai putem dori? Doamnelor şi domnilor, poftiţi la comedia noastră. Şi poate fi încă îmbunătăţită. Cum momentele dramatice nu îşi mai au rostul, fiind ca reclamele la reumatism în mijlocul unui serial de comedie, pot fi de acum scoase şi visul cultural al spectatorului care oricum nu vine la teatru, pentru că televizorul nu poate fi concurat la entertainment, va putea fi atins – o comedie spumoasă şi scurtă. Dacă ar fi fost în oraş sigur ar fi venit să o vadă. As good as it gets!

Cum frustrările duşmănoase ale unui nespecialist nu interesează pe nimeni şi îmi cer scuze că m-am lăsat luat de val, întrebarea care mă sfâşie pe mine este:

Dacă a fost (pentru că a fost! l-am văzut, a fost!) şi acum nu mai este, eu ce să înţeleg? Fusese o zi grea şi nu mai avea energie de sclipiri în priviri sau e moartea a ce a fost frumos între noi? De acum ne trecem timpul spunând bancuri, bârfind şi învăţându-ne unul pe altul cum se pun murăturile sau ingredientul secret al salatei boeuf?

Sau

De acum, ca să auzim publicul vărsându-şi rărunchii în hăhăieli teribile care să ne spună fără echivoc că „s-a simţit bine la teatru”, cum fără discuţie s-a întâmplat în seara spaimelor mele, luăm şi spectacolele bune şi le facem comedii spumoase? Pentru că umila mea părere este că cei care doresc asta o văd mai bine realizată la televizor şi dacă se alungă proştii cărora le place să stea „trei ore să se zgâiască la o scenă pe care nu se întâmplă nimic”, atunci curând aici va fi pustiu.

DINEL DUMITRU TEODORESCU

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: