Vioară în flăcări

Vioara, care a devenit pentru mine o obsesie ontologică, mi-a iuţit paşii – precum oaza picioarele cămilei în deşert – oriunde am auzit alean de strune. Răzvan Mitoceanu, care se numeşte şi George, fiul părinţilor Getica şi Ioan din Dersca-Mileanca, Botoşani, născut la 22 februarie 1978 în Suceava, mi-a atras atenţia din anii şcolirii liceale – era împreună cu mama sa la Biblioteca noastră însemnată cu numele academicianului I.G. Sbiera. Răzvan a studiat vioara de la vârsta de şase ani şi jumătate. Îi poartă un respect deosebit doamnei Alexandra Rabiniuc, prima sa profesoară de muzică. În perioada claselor V-XII a studiat pian tehnic; din clasele VI-VII a început să scrie note. Doamna profesoară Tudoraş a remarcat un dar rarisim la elevul său: auzul absolut. Dacă arunca o monedă pe culoarul de gresie, elevul recunoştea imediat frecvenţa sunetului; tot aşa şi din joaca unor colegi care apăsau claviatura pianului anapoda. Doamnei Eugenia Tudoraş îi datorează studiile de teorie şi solfegiu, pregătirea intensă – şi după program – pentru concursuri şi olimpiade. Citea dintr-o dată partiturile, fără pregătire. Aşa şi-a trecut toate examenele. A activat în orchestra populară a Palatului Copiilor din Suceava, dirijată de Trifan Leancă (dirijor, saxofonist, înscris la Conservator la 50 de ani). În clasa a IX-a Răzvan îşi începea activitatea componistică – a alcătuit triouri pentru vioară şi orchestră, pentru două viori şi violoncel. A fost auzit într-o expoziţie de artă alături de colegii Ciprian Costea, violonist şi pianist, azi profesor la Colegiul de Artă „C. Porumbescu” din Suceava şi Tudor Dumitrache, fiul profesorului Sever Dumitrache, atunci diriginte de clasă, azi director al Casei de Cultură din Humor. În acelaşi an – clasa a IX-a –, participă la un concurs de teorie-solfegiu la Arad şi obţine un premiu special oferit de Jeunesse Musicales, alături de toţi olimpicii din diferite licee ale Sucevei. Tot atunci obţine o excursie în Grecia, binemeritată şi entuziast petrecută alături de trompetistul Ionuţ Ţanţa, clarinetistul Horia Dumitrache şi chitaristul Daniel Dragomirescu, actualmente profesor la Conservatorul din Iaşi.

În 1995, vara, se găseşte într-un turneu de spectacole în colaborare cu Dan Octavian Dumitru, alături de Dan Apalaghie, Adrian Aioanei şi Adrian Chiţa – toţi plecaţi din ţară.

Intră la Conservatorul ieşean cu nota 9,97. Studiază compoziţia, jazz-ul, muzica uşoară cu Titel Popovici. Întrerupe cursurile anului I şi în anul al II-lea urmează cursurile de pedagogie şi îşi susţine examenele. Atunci se făceau cinci ani la Conservator. I-a dus până la capăt: a obţinut licenţa sub îndrumarea etnomuzicologului preot Florin Bucescu. Cu Bucescu a făcut Byzantinologie, folclor şi muzică bisericească. Teza lui Răzvan Mitoceanu are un titlu frumos, surprinzător pentru formaţia şi talentul său de mare violonist: „Colinda românească şi prelucrarea corală în Strop de ler”. Muzicianul îi aminteşte cu veneraţie şi pe iluştrii profesori conservatorişti Gh. Duţică (teorie-solfegiu); Viorel Munteanu (contrapunct) şi V. Spătărelu (armonie). Spune – deşi-i încă atât de tânăr – ca un veteran împovărat de amintiri: „Vioara este inima mea. Am studiat acest instrument sublim timp de 12 ani, studiez zilnic, studiul viorii e fără sfârşit. În Conservator am studiat numai doi ani, cu profesorul Turbatu, la cursurile de compoziţie. Din anul II am făcut pian. Am absolvit Conservatorul în 2002. În cadrul Ansamblului „C. Porumbescu“ era nevoie de un braci. M-a angajat Emil Havriliuc. Asta fac şi acum… Şi în formaţia „Zicălaşii” tot braci sunt, alături de Petru Oloieru din Cotiujeni (ţambal), Narcis Rotaru şi Adrian Pulpă (vioară), Ionuţ Chitic (contrabas), Mihai Hrincescu (voce/ zicale) şi, sporadic, C. Irimie de la Moara (cobză)”. Răzvan Mitoceanu este violonist notoriu, compozitor şi orchestrator. L-a suplinit cândva pe dirijorul actual al Ansamblului, Viorel Leancă, şi orchestra a mers strună. Prim-violonistul Adrian Semeniuc e un interpret de o rară fineţe şi Răzvan îi subliniază prestaţia cu superlative, precum şi pe fiul acestuia, Alexandru Semeniuc, student la Bohum, violonist sensibil, cu căutătură şi majestate trupească firavă, porumbesciană, cum l-am văzut eu într-un regal la Colegiul de Arte din Suceava, acompaniat cu aceeaşi fineţe şi fermitate de către Johannes Onesciuc.

Răzvan Mitoceanu cântă cu diferite trupe, fiind în chip deosebit ataşat de formaţia Musik Band. O parte din multele sale creaţii sunt trimise Fondului Operelor Muzicale din capitală, altele aşteaptă să iasă la scenă din arhiva personală. În 2006, o primă piesă a fost difuzată de un solist din Roman – un succes de public şi o lucrare imprimată discografic. Alte piese sunt difuzate de radio şi televiziune; câteva sunt incluse în repertoriul Ansamblului „C. Porumbescu”. O lucrare de succes este „Dorul Basarabiei”, cântată de I. Palade cu acompaniamentul orchestrei „Lăutarii”. Răzvan a remarcat dintru început simbioza perfectă dintre muzica sa şi textul Marianei Honceru. Răzvan îmi spune că ascultă zilnic muzică, mai ales clasică, încearcă să evite influenţele melosului folcloric, se simte tot mai atras de exprimări polifonice, simfonice.

Ştie tot despre Porumbescu şi epoca sa, despre suprasolicitarea „Baladei” şi prea puţina aprofundare a altor piese, inclusiv a operetei „Crai nou”. Nu trece peste Enescu şi Ion Voicu, dar îl apreciază mult pe pe Şt. Puha, dar şi pe Ion Drăgoi şi pe celebrul Al. Tomescu. Îmi înşiră câteva nume pe care le venerează: Gh. Duţică, titanul C. Arvinte, autenticul G. Sârbu, rapsodul Al. Bidirel, excepţionalul trubadur Tudor Gheorghe. Răzvan Mitoceanu este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicienilor Români (din 2012), are o nevastă melodioasă, Alexandra, care i-a făcut trei feciori: Damian e în clasa a II-a – deja studiază la Colegiu cu profesoara Cristina Ungurean; Alexandru şi Bogdan vin din urmă. Tatăl său cânta la trompetă şi acordeon. Un frate al tatălui avea fanfară în Milianca; bunicul şi străbunicul au fost suflători în fanfare săteşti; toţi din casă ascultau muzică, discuri, clasică şi folclor, ce se cânta în anii ’70.

Sora lui Răzvan – să vezi că surcica nu sare departe de lemnar –, Ioana-Andrada, a studiat pianul în clasele I-VIII; fratele Vlad-Costin a studiat violoncelul şi clarinetul; numai Răzvan, mezinul, face ce tot a făcut: muzică, muzică, muzică, retras, când îl bântuie inspiraţia, cu un caiet înainte, fără niciun instrument. Notează şi ascultă, scrie ce aude – ca profeţii. Reciteşte, corectează, consultă variante. Surâde bucuros când îl acoperă revelaţia… Nu îndrăznesc să-l întreb dacă locul său e la Suceava, dacă Ansamblul are atâtea etaje câte draperii sonore îi fată mintea. Îl vezi şi nu ştii câţi faguri ascunde. E un ins obişnuit, volubil, cu gura plină de ziceri trăsnite, comunicativ, neinfatuat, dar totuşi altfel. E în el bronz de statuie, relief de clopot, e o întruchipare de sunete pe care nu le aude oricine. Vioara lui te obligă să taci îndelung, să nu te mişti, să nu respiri, ca într-un exerciţiu yoga, ca într-o peşteră cu isihaşti. Îţi trebuie liniştea dintre coloanele Panteonului în care nimeni nu are voie să atingă sarcofagele întemeietorilor. Răzvan Mitoceanu e un artist despre virtuţile căruia se ştie prea puţin. Dacă biografia sa seamănă cu un recital de jazz, vioara sa seamănă cu o rachetă care se aprinde de la stele, care se mistuie în flăcări.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: