Necesitatea educaţiei religioase în şcoli în contextul provocărilor contemporane – un posibil răspuns

Pentru a fi încropit un posibil răspuns adecvat la întrebarea Mai este necesară educaţia religioasă în şcoli?, ar trebui să explicăm rezumativ importanţa educaţiei religioase, rolurile şi scopurile ei, dar mai ales ar trebui să ne răspundem noi înşine la întrebarea Care este eficienţa social-educativă şi moral-duhovnicească a orei de religie în aceşti 30 de ani de când a fost (re)introdusă în şcoli?

În primul rând, educaţia religioasă nu se deprinde numai de la şcoală, ci (mai ales) de acasă şi de la biserică (amintiţi-vă că înainte de ’89 nu am avut oră de religie, dar familia şi prezenţa liturgică compensau lacuna religioasă a educaţiei şcolare). Educaţia religioasă trebuie să fie (doar) sub patronajul Bisericii, trebuie să fie în sânul Bisericii, sub călăuzirea Scripturii şi a Predaniei, nu sub auspicii teoretice, scolastice şi fade. Educaţia este absolut necesară omului, căci îi este caracteristică, proprie şi apropriabilă. Ea, ca practică spirituală şi socială, nu constă numai în activitatea de transmitere pasivă a unor cunoştinţe acumulate în timp, ci este deopotrivă îmbogăţire spirituală şi reevaluare.

Educaţia religioasă are un dublu scop: unul informativ (ora de religie oferă o sumă de cunoştinţe necesare măcar amplificării culturii generale) şi altul formativ (de a oferi persoanei de educat toate elementele necesare aplicării cotidiene a perceptelor evanghelice). Cunoştinţele despre Dumnezeu sunt aproape inutile dacă nu fac parte din experienţa proprie şi dacă nu au finalitate în viaţa duhovnicească, în practică. Ora de religie ar trebui să-şi găsească finalitatea aplicabilă în participarea la viaţa liturgică, în biserică şi în viaţa duhovnicească, în familie.

Rostul educaţiei religioase este mai întâi de toate apropierea de învăţăturile evanghelice, formarea caracterului creştin, în perspectiva urcării neabătute pe scara desăvârşirii, a îndumnezeirii (theosis), după cum afirma Sfântul Clement Alexandrinul (în Procateheza), că unul dintre scopurile educaţiei religioase „este formarea pietăţii şi completa tămăduire sufletească din partea lui Dumnezeu”, sau Sfântul Ioan Gură de Aur care spunea că rostul acestei educaţii este de a lumina sufletele credincioşilor.

Atât educaţia religioasă de la şcoală, cât şi cateheza prea rigidă şi structuralistă, pierd din vedere tocmai modelul şi ”miezul” învăţăturii creştine – Mântuitorul Hristos. Pedagogul S. Mehedinţi credea cu convingere că „nu poate fi vorba nici de exagerare, nici de ipocrizie când afirmăm că Iisus a fost Cel dintâi şi Cel mai mare educator al omenirii şi adevăratul mântuitor al copiilor” (Simion Mehedinţi, Scrieri despre educaţie şi învăţământ. Antologie, Ed. A.R., 1992, p. 216), reiterând parcă afirmaţia Sfântului Clement Alexandrinul, cel care Îl numeşte pe Hristos „Pedagogul desăvârşit”. Însă, formatorii noştri (de multe ori străini de viaţa Bisericii şi de adevărurile revelate pe care le predau) se rezumă în general doar la informarea elevilor, nu şi la ceea ce depăşeşte ora de religie – la formarea duhovnicească a acestora, misiune pe care o lasă doar în seama preotului sau/şi a familiei.

Dar, revin la întrebarea: Ora de religie a avut vreo contribuţie şi finalitate pozitivă în viaţa Bisericii? Şi iarăşi mai întreb: Oare câţi dintre foştii elevi şi actualii maturi/părinţi au participat mai mult la viaţa întru Hristos datorită orei de religie? Cei ce au avut parte de ”ora de religie” citesc mai mult Sfânta Scriptură, fac milostenie mai multă, se roagă mai mult (şi mai intens), iubesc pe aproapele mai mult decât cei ce nu au făcut ”religie” la şcoală? Oare în cei 30 de ani postcomunişti (?) poporul român s-a apropiat mai mult de Hristos şi Biserica Sa, datorită orei de religie şi aşa-zisei libertăţi? Oare cei de sub ”fumigena” #REZIST şi care zbiară ”VREM SPITALE, NU CATEDRALE!” nu au făcut ”religie” la şcoală?

Dacă DA, de ce nu se observă lucrul acesta în viaţa de zi cu zi? Dacă NU, atunci unde, ce şi cum s-a greşit?

Personal cred că ora de religie în formatul acesta metodologic este desuetă, nedefinitorie, stearpă duhovniceşte, incompletă şi neasimilabilă spiritual; şi îmi voi argumenta afirmaţia în rândurile ce urmează.

S-a început greşit, cu o programă de factură protestantă pe care s-a grefat (într-un mod nereuşit) învăţătura de credinţă ortodoxă. Acest lucru l-a mărturisit într-un cerc restrâns chiar unul dintre iniţiatori, căruia nu-i voi da numele (din motive lesne de înţeles). Rezultatul se vede: o programă stufoasă, plină de termeni, ani, personaje, definiţii şi evenimente ce nu sporesc viaţa duhovnicească, ci doar cel mult IQ-ul elevilor.

Apoi, profesorii de religie, deşi au ”arhireasca binecuvântare” (uneori acordată în fuga… maşinii), câteodată nu posedă ei înşişi informaţiile de predat, fără a mai aminti de ţinuta morală uneori nedemnă de un creştin, apăi de un formator de viaţă creştină. Cu privire la educator/catehet, Sfântul Grigorie de Nazianz susţine că „mai întâi trebuie să fie cineva curat, pentru ca să facă şi pe altul curat”, deoarece un om cu cât este mai duhovnicesc, cu atât are mai multă influenţă asupra sufletului copilului (şi nu numai). A învăţa pe cineva întru credinţă nu este doar apanajul clerului, ci şi al fiecărui credincios, care trebuie să dea dovadă de bunătate, înţelegere şi discreţie. Ar trebui combinată teoria predată la ora de religie, cu îndrumarea/instruirea din partea formatorului, a părinţilor, a preoţilor, căci „verba docent, exempla trahunt” (cuvintele învaţă, exemplele atrag). Din păcate, educaţia religioasă în şcoli se pare că a fost de bun augur mai mult pentru profesori, care au o disciplină şi o materie „de predat”, cu interferenţe de obligativitate, sociale şi financiar-profesionale.

Din păcate, şi familia (cât mai putem vorbi de familie în ziua de azi, cu părinţi plecaţi/despărţiţi, vicii familiale şi societate familiofobă) îşi uită rostul şi rolul ei educativ religios, pasându-l doar în sarcina „profului” sau a „popii”.

Iar noi, preoţii, nu mai suntem „sarea pământului” şi „lumina lumii”; ne facem tobă de carte, citim tomuri întregi, „vânăm” diplome şi distincţii, dar uităm de sufletul creştinului, care se va cere de la noi în ziua Judecăţii. Şi noi, dacă ne-am ruga mai mult decât am citi, dacă ne-am păstra integritatea şi verticalitatea morală aşa cum ne îngrijim de aspectul exterior, am fi priviţi măcar cu ochi mai puţin critici, dacă nu cumva am putea fi chiar modele pentru credincioşii de toate vârstele.

Unele posibile soluţii: întocmirea unei programe mai aerisite şi a unor manuale mai eficiente, restructurarea materiei de predat, alegerea şi instruirea mai atentă a profesorilor de religie, o conlucrare mai intensă între profesorii de religie şi preoţi, implicarea şi a părinţilor în procesul de educare religioasă a copiilor lor prin cateheza adulţilor, interdisciplinaritate mai accentuată între ora de religie şi cateheze (folosindu-se mai des principiile catehezei în predarea orei de religie) ş.a.

Azi, ar fi de preferat ca educaţia creştină din şcoli să cuprindă şi tematici şi subiecte care nu au fost în „programa” Sfinţilor Părinţi (bioetică, viciile jocurilor de noroc, stupefiantelor, pornografiei, dependenţa de realitatea virtuală, de social media sau/şi tehnologie, anticlericalism şi antieclesialism), căci acestea sunt la fel de importante din perspectivă creştină ca şi „teoria” despre Dumnezeu. Educaţia are finalitate atunci când copiii au posibilitatea de a se exprima liber, de a da glas ideilor, prejudecăţilor, emoţiilor, îndoielilor, sau au posibilitatea de a învăţa corect şi ceea ce trebuie şi ceea ce vor ei să cunoască, nu numai ce vrem noi ca ei să cunoască.

Recunoscând falimentul duhovnicesc actual al orei de religie, înclin să cred cu ardoare că ora de religie ar putea fi regândită înspre formarea (nu îndoctrinarea!) duhovnicească a elevului (secondându-se informarea), asta până când „stăpânirea” neomarxistă poleită cu neoliberalism (sau neoliberală poleită cu neomarxism – tot o… pacoste) vor anunţa decesul educaţiei religioase în şcolile publice sau trecerea la ”opţionale” (familia şi Biserica reluându-şi rolul educativ principal pe care-l aveau în timpul prigoanei comuniste)!

Fără a fi atins de utopii de gen Huxley sau Orwell, îmi apropriez dorinţa (chiar dacă pare irealizabilă) lui C. Noica: „Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi le dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva?…” (Constantin Noica, Jurnalul filosofic, Ed. Humanitas. Bucureşti, 1990, pp. 7-8).

Pr. GABRIEL CIOFU (Baia)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: