Umbra lui cărări luminează…

Pe data de 14 februarie a.c., regretatul profesor, inspector şcolar, scriitor, om cu alese calităţi, Constantin Blănaru, ar fi ajuns octogenar, dacă sfârşitul său, pe 27 mai 2014, nu ar fi venit ca un şoc, în plină activitate creatoare.

Finalul cărţii „Părăduirea dascălilor”, Editura Ecou Transilvan, 2014, este un fel de premoniţie pentru el: „Mă pustiesc gândindu-mă la «darurile» vieţii. Aşteptarea mea-i un zbor întors pe dos, o privire spasmodică spre zările devorate de dinţii hăurilor subpământene”. Mai mult, pe data de 6 februarie 2014 i-a scris prietenului nostru comun Constantin T. Ciubotaru din Roşiorii de Vede (udeştean devenit „sudist”) următoarele: „Nu pot lăsa moarte amintirile! Am senzaţia că… zbaterea mea mă consumă prea mult, că… voi muri singur”.

La mai puţin de o săptămână de la primirea acestei cărţi cu dedicaţie – „14.V. 2014, Bunului, generosului, solidarului cu mine, Emil Simion, doamnei Elvira, această carte a drumului meu sinuos, contradictoriu, cu rezultate uneori bune, uneori ne – sau incerte (şi din cauza mea, şi a altora), rămînîndu-mi resemnarea în faţa înmulţirii relelor din lume şi consolarea cu puţinele relaţii optimizatoare (una fiind cu cea a destinatarului acestei adresări). Cu toate cele bune posibile şi cu scuze pentru greşeli, neadecvări, neatenţii!” –, vorbisem cu el la telefon, cu două seri înainte. Era foarte bucuros de succesul lansării cărţii la Alba Iulia, unde îşi stabilise ultimul domiciliu. Totodată mi-a spus, ca de atâtea ori, că nu se poate acomoda acolo, că nu vrea să trăiască la bătrâneţe izolat în alt spaţiu geografic, departe de Bucovina lui dragă, de prieteni şi cunoscuţi. Era hotărât să revină acasă lângă rădăcini.

În cartea menţionată mai sus, Constantin Blănaru a notat: „Timpul este un dat absolut. Numai unităţile lui le simţim îndeosebi când te întristează sau te dor, te frig de-a dreptul. Scriu printre lacrimi. Am 73 de ani. Scriu pe bucăţi: nu le şterg, mă încordez să nu mă podidească, durează un moment sau două şi ele revin”, rânduri care încununează efortul de a se autodefini, a oferi cititorului o oglindă vie a vieţii sale, fără menajamente de niciun fel.

L-am cunoscut bine, am colaborat pe linie profesională, am petrecut împreună momente, mergând pe traiectul vieţii, una dintre virtuţile comunicării fiind neuitarea. Nu se sfiia să spună că a fost confruntat cu nebănuite valuri ale vieţii pe care a căutat să le înţeleagă şi să trăiască decent şi cu rost.

A fost harnic ca o albină, căutând să dea anumite dimensiuni activităţii sale, spunând că pentru a realiza lucruri mari e bine să începi atent cu cele mici. Ca profesor, s-a afirmat încă de la începutul carierei didactice în şcolile unde a funcţionat, aşa cum s-au petrecut lucrurile şi în perioadele cât a lucrat la Biblioteca Judeţeană, la Consiliul Judeţean al Organizaţiei Pionierilor, la publicaţia „Zori noi”, la Inspectoratul Şcolar ca inspector de Limba şi literatura română, o perioadă destul de lungă, cu zbateri intense şi căutări în a da acestor responsabilităţi măsura pregătirii sale profesionale.

Constantin Blănaru a fost mereu activ pe puntea realităţilor vremii, cu noi valenţe ale muncii sale de inspector şcolar. Cercurile pedagogice la care participa, consfătuirile cadrelor didactice ce erau o adevărată bucurie, nu de pe poziţia sa de inspector, ci ca un adevărat coleg, cu noutăţi metodico-ştiinţifice de specialitate, cu soluţii eficiente în lecţii, un catalizator de energii, un exemplu de dascăl plurivalent, cu drept de efigie pentru învăţământul sucevean şi nu numai.

Fire sensibilă, înzestrat cu har şi voinţă în a da cuvântului scris noi sensuri şi semnificaţii, Constantin Blănaru a publicat numeroase studii şi alte materiale cu caracter metodico-practic, care s-au bucurat de interes şi apreciere din partea cadrelor didactice.

În perioada cât a lucrat ca metodist, după pensionare, la casa Corpului Didactic Suceava a reuşit, printre altele, să întocmească „Monografia Casei Corpului Didactic Suceava”, cu prilejul centenarului acesteia, „o istorie… a formării continue a cadrelor didactice, a momentelor reformei în domeniu… o ocazie – de mai mult timp necesară – de a privi retrospectiv, de a evalua, de a actualiza mesajele pozitive, de a propune redimensionarea experienţei instituţionale dobândite în funcţie de noi exigenţe” (Mihai Vitcu, inspector general), care confirmă pe deplin strădania autorului lucrării, o monografie sintetică, rod al unei consistente cercetări, dimensionată pe etape şi segmente semnificative.

Scriitor prolific, crezând, fără rezerve, în noutatea expresiei şi în îndrăznelile stilistice, stăpânind complicate mecanisme ale genurilor literare, cât şi un incitant fond tematic, Constantin Blănaru a publicat paisprezece cărţi. Unele dintre ele au fost prezentate la diferite concursuri şi festivaluri literare; el a fost o voce cu timbru şi intonaţii proprii, creaţia sa literară sporind zestrea spirituală a Bucovinei, timpul stabilindu-i meritat locul cuvenit.

A organizat cu responsabilitate olimpiadele şcolare, examenele anuale ale elevilor, activităţile literare şi de perfecţionare, antrenând deopotrivă cadre didactice de diferite vârste, împletind experienţa cu tinereţea.

Nu pot uita un moment deosebit pentru mine, legat de susţinerea gradului didactic I. Făcând parte din comisia de acordare a aceluiaşi grad didactic unei colege de catedră, la final am comis imprudenţa de a-l întreba dacă va veni şi la mine, exact peste o săptămână. M-a privit cu ochii mari, a făcut o pauză, şi-a încreţit puţin fruntea şi mi-a spus hotărât că nu acest lucru trebuie să mă preocupe, ci cu totul altceva: pregătirea lecţiilor. Mi-a strâns mâna şi a plecat glonţ. În dimineaţa cu pricina, deşi membrii comisiei de la Iaşi erau în şcoală, lipsea reprezentantul Inspectoratului Şcolar. Apăruse deodată, cu paşi hotărâţi, Constantin Blănaru. Cum s-a comportat, ce a constatat, a fost pentru mine o plăcută surpriză. Exact după zece zile, pe 27 februarie 1990, în publicaţia „Crai nou” a apărut un articol cu titlul „Sărbătoare”, purtând semnătura lui Constantin Blănaru, legat de lecţiile la care a asistat şi la susţinerea lucrării de grad.

Trebuie să recunosc că mi-a întărit credinţa în ale scrisului, m-a îndemnat să perseverez şi să public cărţi, incluzându-mă şi pe mine în volumul său „Însemnări despre autori şi cărţi (2)”, Editura George Tofan, Suceava, 2012.

E greu, sufleteşte, să scrii despre un om care nu mai este printre noi. A ars ca o torţă întru sporirea ştiinţei de carte, un inspector şi un metodist cu o viziune modernă şi eficientă, un om care a ridicat justificat ştacheta specialităţii şi a atitudinii catedrelor didactice faţă de şcoală şi menirea ei.

14 februarie 2020… Constantin Blănarul ar fi împlinit astăzi 80 de ani. A plecat spre veşnicie cu 6 ani în urmă, dar nu şi din sufletele prietenilor, lăsând un gol greu de acoperit în spaţiul cultural şi literar al Bucovinei.

Dumnezeu să-l aibă mereu aproape, iar cei care am avut norocul să colaborăm cu el, să-i aprindem o lumânare şi să rostim o rugăciune în gând.

Umbra lui cărări luminează…

EMIL SIMION

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: